Rolul pastorației în situații de acalmie, anomie, pandemie. O perspectivă pedagogică

Proclamarea anului 2020 de către Patriarhia Română ca An omagial al pastorației părinților și copiilor se dovedește nu doar o hotărâre ­inspirată, dar și o ocazie de probare și implicare a Bisericii în viața cetății și în problemele vremii. Se știe că pastorația se referă la acțiunea de conducere și influențare formativă a fidelilor unei religii prin transmiterea, însușirea și ­activarea adevărurilor de credință, a reperelor morale, comportamentale etc. ale religiei respective, în cazul nostru, cultul creștin-ortodox.

Pastorația este ceea ce face „păstorul” de suflete (din lat. pastor - în sens pro­priu: cioban, persoana care îngrijeș­te oile, iar în sens figurat, conducătorul spiritual, îndrumătorul duhovnicesc) în raport cu „turma” sa, în sensul cunoașterii valorilor emblematice, dar mai ales în direcția interiorizării, trăirii și „părtășiei” lor prin conduite și fapte expresive. În tradiția creștină, misiunea învățătorească de perpetuare și asimilare a valorilor specifice este consubstanțială edificiului nostru cultic, iar din punct de vedere istoric, genetic a fost profesată de Mântuitorul Iisus Hristos, modelul de Învățător prin excelență.

Trebuie spus de la bun început că, dincolo de misiunea sfințitoare, sacerdotală, creștinismul presupune și un consistent registru educațional, respectiv o operă pedagogică vie de propovăduire, de reproducere a normelor creștine, de convertire și comunicare în forme discursive mereu reînnoite a reperelor ideatice, dogmatice, programatice, specifice cultului nostru. Actorii principali ai acestor transmiteri sunt atât reprezentanții clerului, preoți și episcopi, cât și reprezentanți ai laicilor: profesorii de religie, teologii de profesie, persoanele instruite în probleme religioase, chiar mireni obișnuiți.

Ca orice tip de relație și influențare formativă, aceasta se supune unor principii și predeterminări pedagogice, eficiența, performativitatea și corectitudinea acestui proces depinzând de cunoașterea și aplicarea unor liniamente ce țin de arta și știința predării sau învățării. 

Principii pedagogice ale pastorației

Principiul credibilității și autorității valorice a celui care face pastorație. Preotul, alături de familia lui, devine un model de conduită și dăruire, un referențial valoric, un reazem motivațional, un vector de bună purtare, implicare, comportare. În calitate de „atlet al lui Hristos”, păstorul se va poziționa în fruntea „turmei”, devenind exemplu de urmat, un veritabil „apostol” al credinței în acord cu circumstanțele date și cu sfidările vremurilor.

Principiul respectării particularităților de ­vârstă, culturale, profesionale etc. ale celor cu care se interacționează. Adevărurile de credință, valorile și principiile religioase trebuie prefigurate și particularizate în raport cu disponibilitățile receptive, intelectuale și experiențiale, presupuse de etapele de dezvoltare psihogenetică, de gradul de cultură, de diversele apartenențe profesionale, afinitare, ocupaționale ale diferitelor segmente de credincioși.

Principiul progresivității efortului gradat și continuității în realizarea lucrării pastorale. Propovăduirea și transmiterea reperelor valorice specifice cultului nostru se vor face prin infuzarea treptată a acestora, din aproape în aproape, de la cunoscut la necunoscut, de la apropiat la îndepărtat, dar și în mod continuu, tenace, prin noi supuneri la probă, vizându-se zona proximei dezvoltări pe axa maturizării, responsabilizării, autonomizării comportamentale a credincioșilor.

Principiul înțelegerii, răbdării și disponibili­t­ății în raport cu situații sau poziționări diverse, chiar adversive. Actantul pastorației trebuie să fie răbdător față de rezultatul muncii sale, în sensul că „rodirea” nu va fi instantanee, ci va apărea mai târziu, într-un viitor neprecizat, chiar indeterminat.

Principiul colaborării și al dimpreunei lucrări și implicări. Oricât de determinat și talentat ar fi preotul, de unul singur, lucrarea sa va fi oarecum limitată. Desigur, el „dă tonul”, el energizează sau motivează, dar opera sa are nevoie de congregare a forțelor, de armonizarea căutărilor, inițiativelor, implicărilor.

Factori colaborativi

Și factorii colaborativi, prin atribuții și competențe specifice, pot imprima operei pastorale noi valențe, finalități, potențialități. Între factorii colaborativi pentru pastorația Bisericii enumerăm: structuri asociative (pe filiații sau preocupări spirituale, misionare, social-filantropice, volun­tariat-implicative etc.); instanțe mediatice (radio, televiziune, presă, cyber-spațiul actual); şcoala, mai ales prin intermediul lecțiilor de religie, dar și al activităților nonformale; familia, prin crearea condițiilor suportive, materiale și motivaționale corespunzătoare; instituiri sau foruri internaționale (pe plan confesional, interconfesional, interreligios) ce facilitează schimbul de expertiză și practici validate în materie de pastorație.

Într-un frumos și aplicat articol, părintele profesor Vasile Gordon (https://ziarullu­mi­na.ro/ac­tualitate-religioasa/an-omagial/docendo-discimus-principiul-pedagogic-al-pastoratiei-151995.html) detaliază o altă regulă de bază în activitatea de pastorație și consiliere spirituală: „Docendo discimus”, adică „învăţăm noi înşine, învăţându-i pe alţii”. Din acest punct de vedere, învățarea își face prezența și se stimulează pe mai multe direcții: copiii învață de la părinți, părinții de la copii, copiii și părinții de la preoți, preoții de la fideli etc. Ca într-un sistem de „vase comunicante”, valorile sunt puse în practică și cresc prin complementaritate și potențare reciprocă, prin rodire, dare mai departe, amplificare. Fiecare factor, rând pe rând și toți laolaltă, contribuie la o sporire și reproducere a Cuvântului și Tradiției celor sfinte, drepte și frumoase zări valorice.

În contextul actual, național și mondial, cauzat de prezenta pandemie cu noul coronavirus adăugăm că: sacerdotul, preotul, episcopul, devine și mai pregnant un apărător și reprezentant al „obștii” lui, respectând atât normele „cetății” lumești (regulile statului, exigențele medicale etc.), dar și ale cultului pe care îl deservește, practicând și administrând pe mai departe serviciile spirituale, tainele sau sacramentele specifice prin „pogorăminte” de înțeles, în con­cor­danță cu anumite limitări de proximitate, intimitate etc., dar care nu afectează spiritul și temeiul gestului sacerdotal respectiv; preotul trebuie să dovedească disponibilitate și empatie, predispoziție de ajutor și implicare pentru ajutorarea celui aflat în stare de boală, de nevolnicie sau eventuală dezagregare sufletească, trupească; preotul trebuie să fie atent la eventualul contra-transfer în îndrumarea duhovnicească, să își păstreze echilibrul și stabilitatea intrapsihică, starea de trezvie practicată de mai vechii trăitori spirituali, iar asistarea duhovnicească să fie garantată indiferent de gravitatea sau cazul-limită presupus de o situație sau alta, desigur prin ­luarea tuturor măsurilor de prevenție igienică, medicală, socială; preotul va veghea la starea „turmei” sale prin cunoașterea și gestionarea unor trebuințe, urgențe, implicându-se în identificarea unor resurse, a unor soluții și căi de prevenire sau ameliorare a unor situații ce pot apărea în zona de care este responsabil.

În implicările concrete, pot fi avute în vedere mai multe căi: identificarea și asistarea celor aflați în situații-limită (bătrâni părăsiți, persoane fără adăpost, bolnavi neasigurați, copii sau persoane izolate, marginalizate, vulnerabile din punct de vedere social, economic, spiritual etc.); intensificarea activităților filantropice, prin oferirea de masă, adăpost, protecție fizică, suport igienic, medical celor contaminați sau expuși îmbolnăvirii; asigurarea unor servicii „la domiciliu”, pentru limitarea sau evitarea expunerii la contaminare; permanentizarea unor servicii de informare și ajutor spiritual, prin mijloace de comunicare „clasice”, dar și prin platforme sau secvențe ale unor portaluri ale Bisericii (deja se manifestă inițiative lăudabile în acest sens); transmiterea unui tonus optimist și asigurarea unui suport spiritual celor din „prima linie” în lupta cu boala: medici, asistenți medicali, polițiști, armată, reprezentanți ai administrației etc.; continuitate liturgică și sfințitoare, chemare neîncetată la rugăciune individuală sau colectivă (respectându-se, desigur, constrângerile de proximitate), ca formă de întărire sufletească, ­optimism și nădejde, credință biruitoare.

Un atare context devine o probă și un prilej de tărie al Bisericii și slujitorilor ei, de luptă curajoasă, directă, palpabilă cu cele văzute sau nevăzute, cu cele știute sau neștiute, cu determinare, realism, speranță și încredere în viitor. Opera misionară și pastorală a Bisericii devine mai necesară și mai valoroasă cu cât evidențele sau sfidările devin mai intense, mai diverse, mai grave.