Rugăciunea și neuroplasticitatea cerebrală sau cum ne schimbă rugăciunea creierul

Relația cu Dumnezeu, stabilită în mod deosebit prin rugăciune, îi dă celui credincios convingerea existenței unui Părinte Bun și Iubitor, care veghează asupra vieții și a mântuirii sale, ajutându-l și răsplătindu-i eforturile sale morale, nu doar în viața prezentă, ci și în veșnicie. Tot astfel, convingerile oferite de o credință statornică dau vieții un sens profund, o semnificație înaltă și o finalitate veșnică. Medical vorbind, s-a constatat că viața spirituală înaltă este un predictor cert al lon­gevității, reducând riscurile apariției a numeroase boli, atât fizice, cât și psihice, ameliorând starea de ­sănătate generală.

Într-o metaanaliză asupra studiilor privind efectele religiei asupra sănătății, s-a constatat că aceasta este benefică vindecării în 81% din cazuri, neutră în 15% din cazuri și dăunătoare doar în 4% din situații.

O altă sinteză a celor mai importante studii indică faptul că practica religioasă ar avea un efect protector împotriva deceselor cauzate de cancere, boli cardiace și respiratorii, ca și împotriva sinuciderilor. Mersul la biserică și participarea la sfintele slujbe, arată cercetările actuale, au efecte benefice asupra sănătății și longevității. Dacă persoanele care participă săptămânal la slujbe au un risc cu 30-35% mai mic al mortalității, lungindu-și viața cu cel puțin doi ani, la persoanele care participă de mai multe ori pe săptămână la slujbe, efectul este sporit, acestea prelungindu-și viața cu șapte ani. Prin urmare, religiozitatea a fost asociată cu o prelungire a existenței în 80% din studiile care au căutat o corelație între cei doi factori.

Neuroplasticitatea și neurogeneza cerebrală

Deceniul 1990-1999 a fost considerat „deceniul creierului”. Dezvoltarea tehnicilor de imagistică cerebrală, în mod deosebit a tomografiei computerizate și a celei de rezonanță magnetică funcțională (RMNf), a adus un plus imens în cunoașterea ființei umane.

Creierul este un univers fascinant. El are între 85 și 100 de miliarde de neuroni, care, dacă ar face sinapsă, s-ar crea un lanț neuronal de o asemenea lungime, încât ar putea înconjura Pământul pe la Ecuator, de patru ori. În plus, dacă oamenii ar muri din cauza morții neuronale, chiar și pierzând 15.000-20.000 pe zi, ar putea trăi până la aproape 145-150 de ani.

Unul dintre miturile demontate de știința contemporană, în baza acestor descoperiri, a fost cel potrivit căruia moartea neuronală este ireversibilă.

Oamenii de știință vorbesc, astăzi, despre „neurogeneză” și despre „neuroplasticitatea cerebrală”, în sensul că locul neuronilor ce dispar poate fi luat de alții, care pot crea noi rețele și magistrale neuronale, ce le înlocuiesc pe cele vechi sau dispărute. Prin dezvoltarea de noi abilități și prin susținerea lor consecventă, o persoană poate învăța și efectua, până la vârste înaintate, activități necunoscute anterior, precum o meserie, o limbă străină, un instrument. Prin cultivarea unor noi deprinderi, viața activă a creierului și performanțele sale pot fi îmbunătățite și păstrate până la vârste înaintate. 

Efectele rugăciunii asupra neuroplasticității cerebrale 

În ultimii 30 de ani, au fost efectuate ample cercetări privind relația dintre credință și rugăciune, de pe o parte, și asumarea bolii, pe de altă parte. Într-o astfel de cercetare, derulată în SUA, persoanele în vârstă de 80 de ani dintr-un azil de bătrâni au fost împărțite în trei grupuri cărora li s-a recomandat să practice ședințe de relaxare, jocuri de cărți sau meditație și rugăciune. După trei ani, cercetătorii au constatat că în timp ce în primele două grupuri, o treime din subiecții studiați erau decedați, toate persoanele inițiate în meditație și practica rugăciunii erau încă în viață.

Într-o altă cercetare, au fost implicați 990 de pacienți care beneficiau de îngrijiri intensive de cardiologie. Ei au fost repartizați în două grupuri egale ca număr. Prenumele membrilor primului grup au fost transmise unor persoane aflate la distanță, cu obligația de a se ruga zilnic, timp de 28 de zile, pentru „o vindecare rapidă și fără complicații” a lor. Al doilea grup a beneficiat de o îngrijire medicală normală. Nici pacienții, nici cei care se rugau nu au fost informați despre protocol. La capătul acestei anchete, s-a constatat că bolnavii care profitaseră de pe urma rugăciunii la distanță au avut pe timpul spitalizării cu 10% mai puține complicații cardiace decât grupul-martor.

În mod deosebit, în cazul persoanelor în vârstă sau al celor suferind de boli grave, mai ales cancer, când schemele de tratament devin ineficiente, bolnavii care au avut o credință puternică au simțit o ameliorare a durerilor și o amplificare a capacității de a suporta suferința, cu nădejde și optimism. Dr. Dean Ornish a constatat că bolnavii de cancer care nu aveau un grup de sprijin și nici credință, după o intervenție chirurgicală, erau de șapte ori mai predispuși de deces, în următoarea jumătate de an, după operație.

Dr. Andrew Newberg este un cunoscut cadru didactic universitar, neurolog și pionier în studierea experiențelor religioase, din perspectiva neuroteologiei. În lucrarea sa „Cum ne schimbă Dumnezeu creierul”, el împărtășește publicului larg unele dintre cele mai importante rezultate ale cercetărilor sale științifice referitoare la efectele credinței, religiozității și ale spiritualității în viața omului.

Astfel, dr. Andrew Newberg, pe baza cercetărilor efectuate pe parcursul a peste 30 de ani asupra modului în care credința, meditația și rugăciunea pot modifica funcțio­narea creierului, conchide: „Contemplarea religioasă și spirituală vă schimbă creierul într-un mod profund diferit deoarece întărește un unic circuit neuronal care intensifică în mod special conștiința și empatia socială în timp ce dizolvă sentimente și emoții distructive”. Prestigiosul neurolog a observat că practicarea timp de opt săptămâni, cel puțin 12 minute pe zi a medi­tației, dar mai ales a rugăciunii, ca formă concentrată a acesteia, transformă creierul, în baza neuro­plasticității lui. El a observat că la persoanele care se roagă astfel „s-a produs o creștere semnificativă de activitate neuronală în cortexul prefrontal, o zonă puternic implicată în a ajuta individul să își mențină atenția limpede, concentrată, asupra unei sarcini. A fost activat și cingulatul anterior, structura care este implicată în reglarea emoțională, învățare și memorie și este deosebit de vulnerabilă la procesul de îmbătrânire. Cingulatul anterior joacă un rol major în scăderea anxietății și iritabilității și sporește conștiința socială, o trăsătură care tinde să se deterioreze cu vârsta (...). Rugăciunea, prin reducerea activității în lobul prefrontal și în cingulatul anterior, îmbu­nă­tățește memoria și cogniția, stopează efectele depresiei, anxietății, comportamentului obsesiv-compulsiv, schizofreniei, bolii Parkinson și Alzheimer”. Ea întărește un circuit specific, ce implică lobul prefrontal și orbito-frontal, cingulatul anterior, ganglionul bazal și talamusul, care se deteriorează odată cu vârsta și guvernează o multitudine de activități legate de con­știință, claritatea minții, percepția realității, eroarea de detecție, empatia și compasiunea, echilibrul emoțional și temperarea furiei și a fricii. Rugăciunea stăruitoare, chiar și după numai două săptămâni de practică a ei și timp de minimum 12 minute zilnic, intensifică activitatea în ganglionul bazal, situat în centrul creierului, care influen­țează benefic controlul mișcărilor voluntare, postura, memoria, flexibilitatea cognitivă, controlul comportamentului, amânând îmbătrânirea biologică, tulburările de mișcare, bolile Parkinson, Alzheimer, Tourette și Huntington. În puține cuvinte, rugăciunea este un izvor de sănătate trupească și sufletească, amânând îmbătrânirea și adăugând ani vieții celui care se odihnește în lucrarea ei binefăcătoare.

Nu doar practica rugăciunii, ci și cuvintele ei îmbunătățesc starea de sănătate fizică și spirituală. Dr. Andrew Newberg subliniază faptul că „felul în care alegem să folosim cuvintele ne poate îmbunătăți funcționarea neuronală a creierului, deoarece un singur cuvânt are puterea de a influența manifestarea genelor ce reglează stresul fizic și emoțional”.

Efectul unui singur cuvânt negativ este observabil cu ajutorul unui aparat de RMNf în mai puțin de o secundă, și anume, o creștere a activității în amigdală și eliberarea a zeci de hormoni și neuro­transmițători producători de stres, care întrerup imediat funcționarea normală a creierului, în special în cazul funcțiilor legate de logică, rațiune, procesare a limbajului și comunicare, de reglarea emoțiilor și a sentimentelor, a memoriei, a apetitului și a somnului.

Cuvintele pozitive, ziditoare și duhovnicești, „acționează benefic funcțiile lobului parietal, modificând în bine percepția asupra propriei persoane și asupra semenilor, văzuți într-un mod pozitiv, prin compasiune. Ele au putere asupra talamusului, iar prin eliberarea de dopamină și stimularea sistemului de recompensă al creierului, diminuează neîncrederea și anxietatea, contribuind la perceperea luminoasă a realității. Mai mult chiar, efortul de a cultiva o gândire și un limbaj duhovnicesc duce la creșterea dimensiunilor neocortexului și la micșorarea amigdalei, aceasta din urmă fiind responsabilă de reacțiile noastre limbice, instinctive. Cuvintele și gândurile pozitive pun în mișcare centrii de motivație ai creierului și ne ajută să devenim rezistenți în fața problemelor vieții și, precum arată studiile recente, lungesc viața cu doi ani.

Adevărații rugători cunosc roadele pe care atât rugăciunea, ca practică, dar și cuvintele rugăciunii le sădesc în sufletele lor. Alese cu discernământ de sfinții lor autori, rânduielile și cuvintele rugăciunii potolesc marea agitată a gândurilor, împrăștie furtuna neliniștii și alungă frământările, așezând în minte și în suflet pace și mângâiere și dăruind mântuire.

În acest mod, cercetările știin­țifice tot mai numeroase și riguros desfășurate confirmă adevărul pe care spiritualitatea ortodoxă l-a afirmat dintotdeauna: credința și asceza, rugăciunea și nevoința sunt izvoare de sănătate trupească și sufletească, și de mântuire.

De aici și îndemnul comun al teo­logiei și, mai nou, al neuro­științelor, de a trăi o viață profundă, plină de sens religios și de sem­ni­ficație autentică, în centrul cărora, alături de respectarea virtuților și împlinirea faptelor de iubire și compasiune, să se afle practica rugăciunii stăruitoare, curate și înalte.