Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Secretul Sfintei Taine a Spovedaniei

Secretul Sfintei Taine a Spovedaniei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Sînică Palade - 14 Mai, 2014

Odată cu rostirea rugăciunii de dezlegare se încheie Spovedania ca atare, dar nu şi obligaţiile credinciosului şi ale preotului. Creştinul e dator să-şi împlinească epitimia fixată şi să urmărească sfaturile părintelui său sufletesc, încercând să-şi îmbunătăţească tot mai mult viaţa sa, iar preotul duhovnic are sarcina de a urmări această evoluţie.

Duhovnicul are obligaţia pastorală, care începe cu fiecare spovedanie în parte şi se încheie odată cu viaţa sa, de a păstra secretul mărturisirii. Obligaţia duhovnicului de a păstra secretul mărturisirilor primite în scaunul de Spovedanie a făcut parte integrantă din disciplina Tainei, mai înainte chiar de a fi fost legiferată o astfel de dispoziţie în chip expres de către Biserică. Istoriceşte deci, secretul mărturisirii se vede legat de însăşi instituirea acestei Taine“1. Discreţia duhovnicului este impusă mai întâi de dreptul natural2. Păstrarea secretului este o obligaţie a tuturor oamenilor, „iar violarea lui constituie păcat împotriva iubirii faţă de aproapele şi a dreptăţii“3, încălcându-se datoriile faţă de bunurile sufleteşti ale aproapelui. Aici putem menţiona şi păstrarea secretului profesional cum ar fi cazul medicilor, farmaciştilor, avocaţilor, lucrătorilor bancari etc.

Secretul spovedaniei a făcut şi obiectul expres al unor canoane: 34 al Sfântului Vasile cel Mare4, 132 Cartagina5 şi 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul6. Dintre acestea, cel mai clar tratează despre secretul spovedaniei canonul 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (^818), care, de altfel, cuprinde mai multe îndrumări pentru duhovnic. „Duhovnicul care primeşte mărturisirea celor care mărturisesc păcate ascunse trebuie să-i oprească pe aceştia de la împărtăşire; dar să nu-i oprească de a intra în biserică, nici să dea în vileag cele ce ştie despre ei, ci să-i sfătuiască cu blândeţe ca să stăruiască ei întru pocăinţă şi rugăciune, şi să le administraze epitimiile ce li se cuvin, potrivit dispoziţiei sufleteşti a fiecăruia“.

Ceea ce credinciosul îi descoperă preotului, îi descoperă lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur deduce obligaţia duhovnicilor de a nu descoperi păcatele celor care se mărturisesc din faptul că nici Dumnezeu nu descoperă păcatele oamenilor7. „Penitentul are încredere în preot, tocmai pentru că simte în el răspunderea faţă de Hristos pentru sufletul său, simte că-l ascultă în numele lui Hristos şi cu putere reală de ajutorare ce-i vine de la Hristos“8. Această încredere îl face să-şi deschidă sufletul şi să-şi destăinuie păcatele şi slăbiciunile cu toată seriozitatea, sinceritatea şi căinţa. De la început până la sfârşit, Taina Spovedaniei se petrece între două persoane, într-o relaţie de adâncă intimitate. „În faza mărturisirii, penitentul îşi descoperă taina preotului ca nimănui altuia şi preotul cunoaşte exclusiv taina lui. Între ei are loc o taină şi din acest punct de vedere. Deci între ei se realizează o legătură sufletească profundă şi intimă în acelaşi timp, cu totul deosebită. Numai preotul poate cunoaşte cu adevărat pe penitent, căci numai lui i se destăinue penitentul cu toată seriozitatea, ştiind că preotul nu va râde niciodată de slăbiciunile lui, nu le va divulga şi nici nu va manifesta surprindere ascultând cele mai grave abateri ale lui“9. Se ajunge la cea mai strânsă prietenie care se poate realiza între două persoane, prietenie unică în felul ei, aureolată de faptul că Hristos este Cel Care-i uneşte, devenind astfel o prietenie sfântă. Şi în rugăciunea imediat dinaintea mărturisirii propriu-zise se arată că „Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea“10. Avertisment şi încurajare totodată pentru penitent - pentru o spovedanie deschisă, curată şi completă -, dar şi pentru duhovnic - pentru răspunderea ce o are faţă de penitent cu privire la sfaturile şi la epitimia ce trebuie date, cât şi cu privire la păstrarea secretului spovedaniei. Deşi păstrarea secretului face parte din îndatoririle preotului de după Mărturisire, totuşi păstrarea discreţiei poate începe încă din scaunul spovedaniei. În felul acesta, nu este permis ca duhovnicul să întrebe „în cursul mărturisirii pe penitent despre numele persoanelor cu care a comis păcatul sau să facă aluzii la împrejurările aflate de la alţi penitenţi, tot din scaunul spovedaniei, în care s-a comis un anumit păcat. Din acestea credinciosul ar trage concluzia că duhovnicul destăinuie păcatele altora“11. Aici se poate naşte următoarea întrebare: dacă duhovnicul a aflat de la o mărturisire anterioară că un penitent a făcut împreună cu un alt credincios un păcat grav (adulter, furt, ucidere), iar credinciosul care se mărturiseşte ulterior nu-şi mărturiseşte acea abatere morală gravă, cum să procedeze duhovnicul? Să-i dea Sfânta Împărtăşanie pentru că pe răspunderea conştiinţei lui a făcut o mărturisire incompletă, iar noi ca duhovnici nu avem voie să divulgăm secretul altuia sau să se oprească de la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi atunci credinciosul ne va întreba pentru care motiv? Socotim că, în acest caz, nu ne putem baza pe conştiinţa întunecată a respectivului penitent şi prin urmare îl vom opri de la Sfânta Împărtăşanie. Chiar dacă un credincios, despre care ştim din Taina Mărturisirii că e nedemn, se apropie de Sfântul Potir, îl vom opri de la primirea Sfintei Euharistii. Atitudinea duhovnicului se conduce aici mai mult referindu-se la sfinţenia Sfintei Împărtăşanii, care, desigur, se dezonorează prin primirea nedemnă, decât la sigiliul mărturisirii, care numai se presupune că s-ar viola prin oprirea de la Sfânta Împărtăşanie, evitându-se sacrilegiile care s-ar putea comite atât de primitor - prin nedemna împărtăşanie -, cât şi de administrator - prin conlucrarea cu ştiinţă la nevrednica împărtăşire12. De asemenea, nici duhovnicul nu are voie în scaunul spovedaniei să facă vreun fel de însemnare scrisă ori înregistrare audio sau video. Într-astfel de cazuri există pericolul căderii scrisului sau respectivelor înregistrări într-alte mâini, dar nici duhovnicul însuşi nu le poate folosi. De altfel, acesta trebuie să îngroape în adâncul inimii şi minţii sale toate cele aflate „în taină“, memoria sa devenind un mormânt pentru tot ce aude. El trebuie să se conformeze înţelepciunii lui Isus Sirah (cap. 19, vers. 7, 8 şi 10): „Niciodată nu spune ceea ce ai auzit şi nimic nu ţi se va împuţina. Către prieten şi vrăjmaş nu povesti... Ai auzit cuvânt? Să moară în tine!“.

Note

1 Pr. prof. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, p. 288.

2 Despre secret în general vezi Mitropolit dr. Nicolae Mladim şi colab., Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, pp. 265-266.

3 Ibidem, p. 265.

4 Arhidiacon Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993, p. 368.

5 Ibidem, p. 298.

6 Ibidem, pp. 458-459.

7 Cf. Ioannis Chrysostom, Ad illuminandos cateches, II, P.G., XLIX, p. 235, apud dr. Vasile Mitrofanovici, Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuţi, 1929, p. 826.

8 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, p. 131.

9 Ibidem, p. 130.

10 Molitfelnic, Ed. 2006, p. 65.

11 Pr. prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 289.

12 Dr. Vasile Mitrofanovici, op. cit., nota 18, p. 828.

 

 

Citeşte mai multe despre:   spovedania