„Sfinţeşte acest untdelemn prin sfinţenia Ta“

Bisericile Vechi-Orientale (necalcedoniene) sunt acele Biserici care s-au format în urma neacceptării deciziilor Sinodului Ecumenic de la Calcedon (451). Egiptul, Siria, Armenia, toate aceste teritorii, şi-au format Biserici separate de cea a Imperiului Bizantin. În timp, aceste Biserici au căpătat denumirea generică de Vechi-Orientale, dar reunirea lor cu Biserica Ortodoxă încă nu s-a produs.

Ne-am propus să observăm cum s-a păstrat Taina Maslului în acestea şi dacă există vreo diferenţă majoră între modul cum este privită în Biserica Ortodoxă şi în cele Vechi-Orientale.

Dispariţia Tainei în Armenia, Egipt şi Siria

Frederick William Puller a cercetat în amănunt aspectele privitoare la Taina Sfântului Maslu şi modul cum a fost păstrată aceasta în Bisericile Vechi-Orientale (The Annointing of the Sick in Scripture and Tradition..., pp. 138-148). El a ajuns la concluzia surprinzătoare că Taina Maslului a fost eliminată aproape complet în cursul timpului din Armenia, Egipt şi Siria. Dintre toate Bisericile Vechi-Orientale care au păstrat o tentă monofizită, nici una nu a dezvoltat şi nici nu păstrează Taina Maslului drept un act liturgic important. Acest fapt poate fi explicat doar prin trei aspecte. În primul rând, Taina Maslului a cunoscut punctul maxim de dezvoltare în Imperiul Bizantin, undeva în jurul secolelor IX-XI. În perioada respectivă, relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi-Orientale erau mai mult decât reci. Între timp, Bisericile Vechi-Orientale îşi formaseră propria ierarhie clericală, respingând de la comuniune şi acceptare eclezială orice creştin ortodox. În mod clar, nici riturile bizantine nu mai erau privite cu ochi buni în comunităţile monofizite. Însă această explicaţie oferă doar parţial un răspuns la întrebarea privitoare la dispariţia efectivă a unei Sfinte Taine din cadrul serviciilor liturgice întreţinute de câteva Biserici "autocefale" importante. Frederick Puller susţine, de asemenea, o altă explicaţie pentru dispariţia importanţei Tainei Maslului, şi anume excesele cu privire la efectele Tainei. Astfel, în Biserica Armeană, motivul principal ar fi constat în faptul că majoritatea credincioşilor neglijau importanţa Tainei Pocăinţei, considerând că prin Taina Maslului se acordă deja iertarea păcatelor. Un al treilea motiv este acela că doar în Imperiul Bizantin Tainele au continuat să fie modelate şi îmbogăţite pe scară largă. Astfel, oficiul Tainei Maslului a cunoscut o dezvoltare fără precedent în comparaţie cu Bisericile Vechi-Orientale. Cu toate acestea, există şi o excepţie în toată această situaţie, şi anume Biserica Nestoriană, care a păstrat Taina Maslului şi i-a acordat în continuare un loc de cinste.

O excepţie surprinzătoare: Biserica Nestoriană

Tot Frederick Puller a oferit o serie de explicaţii cu privire la motivele pentru care Biserica Nestoriană a păstrat Taina Maslului printre slujbele liturgice importante. El consideră că, spre deosebire de Siria şi Egipt, unde vechea slujbă a Tainei Maslului a dispărut în cursul veacurilor sau a fost utilizată extrem de rar, în Biserica Nestoriană, lucrurile au stat exact invers. Slujba Maslului este exact cea efectuată în secolul al IV-lea în Egipt sau Siria. Însă există două diferenţe majore. Prima dintre acestea constă în recunoaşterea unui singur scop al Tainei: vindecarea trupească şi sufletească a creştinului bolnav. Nestorienii nu recunosc propriu-zis nici o iertare a păcatelor existentă prin participarea la Taina Maslului (ibid., p. 141). De asemenea, o altă deosebire este aceea că preoţii amestecă de regulă uleiul binecuvântat cu ţărână luată de la mormântul unui sfânt sau de la locul unde a fost martirizat un creştin, numind această ţărână drept "harul" sau "binecuvântarea" sfântului respectiv. Rugăciunea centrală a slujbei sună astfel: "Binecuvântează Doamne acest untdelemn cu binecuvântarea Ta şi sfinţeşte-L prin sfinţenia Ta şi fă ca mâna Ta cea dreaptă şi puterea Duhului Sfânt să vină asupra sa, dăruindu-le celor care se vor unge cu el sănătate trupească şi sufletească în numele Sfintei Treimi. Adaugă apoi binecuvântarea Sfântului şi zi aşa: Acest untdelemn este însemnat, sfinţit şi amestecat cu binecuvântarea Sfântului (N) în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin" (ibid., p. 142). Adăugarea unui alt element în untdelemn nu este ceva cu totul străin în cadrul istoriei ecleziale. Să ne amintim spre exemplu de practica fermentumului. Această practică, oficiată la Roma în primele trei secole, consta în adăugarea unei firimituri din Euharistia sfinţită de episcopul Romei în Euharistia sfinţită de preoţii din parohiile aflate în subordinea sa, pentru a se asigura astfel şi unitatea "fizică", nu doar spirituală, a unei singure Euharistii. Desigur, această practică a dispărut în timp, odată cu creşterea Bisericii şi dezvoltarea teologică, dar ea ne spune ceva, şi anume că nu poate fi considerată drept un element de naivitate, ci drept o preocupare clară pentru păstrarea unităţii creştine. În cazul Maslului efectuat în Biserica Nestoriană, considerăm că avem aici un element interesant, şi anume sublinierea semnificativă a vindecărilor care vin prin rugăciunile sfinţilor. În general, ştim că majoritatea vindecărilor înregistrate în cursul istoriei creştine au o legătură semnificativă cu un anume sfânt. Fie prin atingerea de moaştele acestuia, fie prin sărutarea icoanei sale sau prin simpla rugăciune adresată lui în momente dificile, creştinul bolnav primea vindecare. Aşadar, această practică aparent naivă de a turna ţărână luată de pe mormântul unui sfânt în untdelemnul sfinţit la Maslu nu mai apare ca fiind astfel. Acest lucru s-a produs deoarece Biserica Nestoriană a păstrat ritul vechi al slujbei în care nu se făcea menţiune de sfinţi sau de rugăciunile acestora. Spre exemplu, în slujba Tainei Maslului, aşa cum se face aceasta în Biserica Ortodoxă, sunt menţionaţi Sfinţii Doctori fără de arginţi sau alţi Sfinţi care au făcut multe vindecări prin puterea lui Dumnezeu. Cultul Sfinţilor căpătă astfel importanţa cuvenită şi aici.

Punerea mâinilor asupra persoanelor bolnave

De asemenea, Biserica Nestoriană include în una din rugăciunile rostite în cursul slujbei de hirotonire a unui preot cererea ca "acesta să îşi poată pune mâinile asupra celor bolnavi pentru a-i vindeca". Punerea mâinilor a fost asociată în cursul primului mileniu cu vindecarea bolnavilor. Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului: "peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi" (Marcu 16, 18). Cu toate acestea, este dificil de spus în ce măsură această punere a mâinilor a fost asociată suficient de mult cu Taina Maslului în Biserica Nestoriană. Ceea ce trebuie remarcat însă este că ea trebuie relaţionată mai mult în cercetarea acestui subiect cu vindecarea bolnavilor decât a fost, spre exemplu, cu hirotonirea în general. Începând cu materialul următor vom prezenta o serie de vindecări efectuate prin ungerea cu untdelemn sfinţit şi vom detalia legătura acestora cu Taina Maslului şi cultul sfinţilor în general.