Simion Florea Marian, preotul-etnograf

A început a culege folclor în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în atmosfera de entuziasm și de aplecare către cercetarea specificității satelor din spațiul românesc. În spiritul vremii, a adunat mult folclor prin corespon­dență, antrenând în această activitate un număr mare de colaboratori – preoți, învăță­tori sau oameni simpli din Moldova, din Bucovina și chiar din Ardeal. Opera „Pă­rin­telui Marian”, cum i se spunea în epocă, a rămas până astăzi o bază solidă pentru toți aceia care stu­diază folclorul și etnografia.

Spre sfârșitul veacului al XIX-lea, unii dintre preoții români s-au dovedit a fi nu doar buni gospodari și învățători, ci și cei dintâi desțelenitori pe tărâmul culegerii zestrei moștenite de secole în cultura populară – basme, legende, ziceri, cântece din popor, proverbe, superstiții și credințe, leacuri, obiceiuri și datini. Unul dintre cei mai dedicați a fost Simion Florea Marian, născut la Ilișești-Suceava, în 1847. Școlit mai întâi în satul natal, apoi la Suceava și Năsăud, Simion Florea Marian și-a desăvârșit studiile la Cernăuți, unde a absolvit Teologia, devenind preot.

A slujit în mai multe parohii sătești. La început, la Poiana Stampei, loc aflat la granița Bucovinei cu Ardealul, la Cândreni și la Voloca, devenind apoi „catehet la școala poporală mixtă” de la Siret. În 1883 s-a mutat în Suceava, ca „învățător provizor” la gimnaziul superior ortodox-oriental, unde va deveni învățător definitiv în 1885 și profesor definitiv în 1894. Odată cu stabilirea la Suceava, activitatea sa a devenit una neobosită pe tărâmul culturii populare.

Obișnuit cu buna rânduială de acasă - tatăl fiind fiu de preot, iar mama fiică de dascăl -, copilul Simion a crescut în dragostea față de sat, față de comunitate, față de ritualuri și obiceiuri apucate din bătrâni. Curiozitatea vie, lecturile vaste de mai târziu, spiritul său enciclopedic și interesul pentru o cultură-tezaur, cum era cea a țăranului român, l-au așezat pe un drum al căutărilor, al unei curiozități neostoite, de la care nu s-a abătut apoi toată viața. Nu degeaba, cu prilejul discursului de recepție în rândurile Academiei Române, în 1882, Bogdan Petriceicu-Hasdeu spunea despre Florea Marian că este „singurul etnograf român”. 

Preotul care a pus bazele etnografiei românești

A fost, din punctul de vedere al acribiei cu care a cercetat cultura populară, cel mai riguros și mai autentic continuator al activității începute de Bogdan Petriceicu-Hasdeu.

A publicat multe culegeri cu creații populare dintre cele mai diverse: „Poezii poporale din Bucovina“ (vol. I-III , 1869, 1873, 1875), „Tradiţiuni poporale române“ (1878), „Chromatica poporului român“ (1882), „Ornitologia poporană română“ (vol. I-II, 1883), „Descântece poporane române“ (1886), „Nunta la Români“ (1890), „Naşterea la Români“ (1892), „Înmormântarea la români” (1892) „Vrăji, farmece şi desfaceri“ (1893), „Răsplata, poveşti din Bucovina” (1897).

Însă marele pas spre o lucrare de sinteză, care să trateze teme mari din spiritualitatea populară - calendarul popular, sărbătorile la români -, lipsea. Și acest vid avea să fie, în cele din urmă, umplut. „O serie de note caracteristice cărturarului bucovinean îl făceau să fie mai îndreptățit, în momentul acela, să abordeze cu succes vastul domeniu al sărbătorilor poporului român. Era mai întâi îndelungata sa ex­periență, în urma căreia agonisise un tezaur fără egal. Era, totodată, favorizantă pentru tratarea subiectului amintit, formația cărturarului bucovinean, egala sa competență de etnograf și teolog, care-l făcea apt, ca pe nimeni altcine­va în epocă, să discearnă cu siguranță între ceea ce este creștin și ceea ce este păgân într-o sărbătoare”, explică etnologul Iordan Datcu (cel care a reeditat parte din opera lui Simion Florea Marian la Editura Saeculum).

Așa avea să apară monumentala serie „Sărbătorile la români”: „Cârnilegile”, în 1898, „Păresimile”, în 1899, și „Cincizecimea”, în 1901. Alte două volume pe care le plănuia, pentru a încheia ciclul sărbătorilor de peste an, n-au mai putut fi duse la capăt. În locuința sa din Suceava s-au păstrat cele câteva fascicule începute pentru aceste volume, care ar fi încheiat rotund seria „Sărbătorile la români”. Munca sa avea să fie continuată de cel mai serios discipol, Tudor Pamfile, care a publicat în 1910 „Sărbătorile de vară la români” și în 1914 „Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” și „Crăciunul”. 

Primele adevărate cercetări etnografice

Temeinicia studiilor sale etnografice rezidă dintr-o disciplină a muncii și o rigoare nemai­întâlnite până la el. Multe dintre informații, scrise sub dictare, sunt însoțite de numele celui care le-a cules, al acelora care le-au furnizat, de ocupația lor, localitatea și districtul din care provin. De asemenea, a adunat mai multe relatări despre aceleași credințe și datini din aceeași comunitate, tocmai pentru a oferi o imagine completă asupra spiritualității unui anumit loc. Grație acestei meticuloase metode de lucru, a reușit să înțeleagă dacă un obicei sau o datină erau specifice numai unei zone sau se regăseau în zone geografice (și etnografice) diferite. Totodată, noutatea absolută a fost aceea că Simion Florea Marian a privit toate datinile și obiceiurile legate de sărbători cu ochii unui cercetător autentic, fără a face aprecieri personale, fără a le anatemiza, după moda epocii, fără a încerca să le eticheteze ca „obiceiuri păgâne”. În felul acesta, studiile sale au căpătat profunzime și substanță. El a înțeles lumea țăranului, cea din care provenea, o lume care se ghida după semnele și după calendarul naturii.

Despre valoarea documentară a studiilor semnate de „părintele Marian”, istoricul Nicolae Iorga aprecia că „nu se poate încerca pătrunderea științifică în sufletul acestui neam fără întrebuințarea integrală a trebuincioaselor cărți pe care le-a pregătit, poate fără a-și da sama pe deplin de toată însemnătatea lor, harnicul și modestul cleric”. 

O comoară rămasă în manuscris

Harnicului etnograf i-au fost recunoscute meritele încă din timpul vieții. A devenit academician, în 1882, și răsplătit cu premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române pentru studiul „Ornitologia poporană română”. Regele Carol I l-a distins cu meritul Coroana României în grad de ofițer, iar autoritățile bisericești i-au acordat titlul de exarh și brâul roșu. În casa sa din Suceava, plină de cărți și de studii, poposeau adesea marii oameni ai epocii: Theodor Burada, Mihai Eminescu, Gavril Musicescu, A.D. Xenopol.

A murit subit, din cauza unei pneumonii, la 24 aprilie 1907. În urma sa au rămas o vastă operă publicată și încă mult tezaur în manuscris. Spre exemplu, „Botanica poporană română“, „o veritabilă enciclopedie de cultură populară, cu informaţii dintre cele mai importante pentru studiul lingvistic (filologic, etimologic, istoric, semantic, dialectal) şi pentru studiul evoluţiei spiritualităţii, tradiţiilor şi obiceiurilor poporului român (astăzi în mare parte dispărute)”, tipărită în trei tomuri impresionante, de aproape o mie de pagini, a fost publicată abia în 2008-2010, prin eforturile muzeografului Aura Brădățan, custodele Casei memoriale „Simion Florea Marian” din Suceava.