Teofil Herineanu, ierarhul cel milostiv

Vrednicul de pomenire arhiepiscop Teofil Herineanu a fost nu numai un luminat ierarh al Bisericii, ci și un mare filantrop. Discreția care i-a caracterizat viața, marcându-i și posteritatea, face ca multe din numeroasele sale fapte caritabile să rămână necunoscute. Cu toate acestea, rezultatele pastorației lui și grija față de cei nevoiași au făcut să fie numit de popor „episcopul cel milostiv“. Recent, doamna Monica Neaga, nepoata ierarhului, ne-a povestit întâmplări și fapte inedite din slujirea filantropică a acestui venerabil arhiepiscop.

Arhiepiscopul Teofil Herineanu s-a născut la 11 noiembrie 1909, în satul Arcalia, din județul Bis­trița-Năsăud, într-o familie de țărani, cu patru băieți, fiind primul dintre ei. S-a numărat printre cei dintâi preoți uniți care au revenit la Biserica Ortodoxă. Dar viața sa a rămas „o provocare, întrucât ea întrupează în propriul traseu biografic întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe din veacul al XX-lea, cunoscând atât avatarurile totalitarismului și neîncrederea cu care era privit, fiind provenit din clerul unit, cât și satisfacțiile de a vedea cum, prin credință, determinare și exemplu personal poți rezista cu demnitate în fața umilințelor și a duplicității unei epoci de mari încercări”, cum spune părintele Bogdan Ivanov, consilier cultural al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, într-o evocare a ierarhului. A fost Episcop al Romanului și Hușilor, iar din 1957, Episcop și apoi Arhiepiscop al Clujului. A trecut la Domnul în 1992.

Dărnicie ieșită din comun

Doamna Monica Neaga, profesoară de limba română, în prezent pensionară, locuiește la Cluj-Napoca și este nepoata din partea celui mai mic frate al vrednicului de pomenire arhiepiscop. Nu cu mult timp în urmă, i-am făcut o vizită și am rugat-o să ne povestească despre viața și faptele filantropice ale acestui ierarh.

„Eu i-am spus totdeauna «unchiul». Eram singura fată și cea mai mică dintre cei cinci nepoți pe care îi avea. Îmi purta o afecțiune deosebită. Mie mi se părea ciudat că dădea bani tuturor și mie nu-mi dădea! «Fetițo, tu ești întreagă. Ai doi ochi, două mâini, două picioare, nu ai probleme de sănătate, în timp ce oamenii aceștia sunt necăjiți. Nu arunc cu banii. Eu mă interesez ce e cu lumea asta care îmi cere!», îmi spunea dânsul. De altfel, ținea o evidență strictă, în niște caiete, a celor nevoiași. Lunar, le trimitea bani din propriul salariu. Înainte de a muri, mi-a încredințat un asemenea document și mi-a spus: «Eu mai am o sumă de bani. Îi iei și, pe baza listelor, îi dai celor înscriși acolo. Te uiți cât am dat fiecăruia, și dacă nu vin, te duci cu banii la ei până la epuizarea sumei totale, dar nici un leu de înghețată pentru tine!»

Nu-i miluia numai pe cei din Cluj. Trimitea sume de bani peste tot în țară. Pentru că făceam naveta la Turda, mă punea să duc bani unor săraci de acolo. Într-o zi, vine tata acasă și-mi zice: «Imaginează-ți, Monica, unchi-tău mi-a cerut bani cu împrumut, pentru că nu mai are!» Așa era el. Ajuta săracii, soțiile văduve de preoți, iar când mergea în delegație în Uniunea Sovietică, banii de diurnă îi dădea studenților români de acolo. Dărnicia lui era ieșită din comun”, ne povestește doamna profesoară.

Rolul umbrei în desen

„Într-o familie la care mă trimisese, am văzut o femeie care călca și care purta în loc de rochie un furou numai petice. Când m-am întors, m-a întrebat ce am văzut, lăsându-mă să înțeleg de ce ajuta familia aceea. În satul Mihai Viteazul, unde predam, se mutase o familie de la munte, foarte săracă, cu vreo cinci-șase copii. Toți dormeau pe un prici din scaune așezate unul lângă altul. I-am povestit unchiului despre ei. «Bine!», îmi zice. «Îți dau bani, le cumperi salam, unt - care se găseau foarte greu pe vremea aceea - și le duci. Dar nu le spui de la cine sunt!» Cu ajutorul unor seminariști, care au stat de mai multe ori la cozi, am cumpărat alimentele și le-am dus. Dumnezeule, ce m-au alduit (binecuvântat, n.n.) oamenii ăia!”, ne mai spune Monica ­Neaga.

Am întrebat-o cum explică dânsa această lucrare a ierarhului. „El gândea așa: «Eu nu am familie. Întreținerea mea este suportată de Biserică. Eu nu-mi adun banii!» Într-o zi, văzându-i reverenda roasă pe poale, tata i-a zis să-și facă una nouă. Știți ce i-a răspuns? «La ce bun?» Atâta doar ținea: să aibă pantofi comozi! Întotdeauna îmi dădea sfaturi. «Fetițo, când te-ai spovedit ultima dată? E foarte important să te spovedești.» Nu prea știam eu atunci de ce este așa important, dar cu timpul mi-am dat seama. Datorită lui am dobândit și deprinderea de a posti. Când mă lăudam că citesc și recit frumos, îmi zicea: «Ascultă, fetițo, să știi că modestia are rolul umbrei dintr-un desen. Știi ce rol are umbra într-un desen? Te scoate în relief! Nu ai de ce să te lauzi. Dumnezeu ți-a dat acest har!»”, ne mai spune doamna Neaga.

„Binemeritabilul“ vlădicii

Cu o zi înainte de a pleca la Domnul, vrednicul de pomenire Teofil și-a chemat nepoata și i-a cerut să traducă un text din limba latină. „Îmi zice: «Scrie!», și-mi dictează foarte repede un dicton în latină. I-am spus că nu pot traduce așa de repede. «Cum nu poți? Ai terminat limba română, ești filoloagă, nu? Nu există așa ceva, cred că glumești!» În final, destul de greu, am tradus. Atunci mi-a zis: «Filologi de paie!» Am iubit la dânsul faptul că orice îl întrebam știa să răspundă. Am apreciat noblețea caracterului lui. O dată am încercat să-i atrag atenția asupra unei «trebușoare» care nu mi-a plăcut la un preot. M-a privit și mi-a zis: «Fetițo, despre preoți, niciodată să nu te aud vorbind. Nu ai tu căderea să-i judeci. Este degetul lui Dumnezeu care rânduiește toate. Fiecare plătește pentru faptele lui!» Era un om foarte drept.

O singură dată i-am cerut bani cu împrumut. Nu a spus nimic. M-a întrebat când îi înapoiez și cum. I-am spus că lunar. Probabil că într-o lună a uitat că i-am dat datoria, sau poate a făcut-o intenționat. Când i-am dus ultimii bani, i-am zis că am terminat. «Nu, zice, mai ai o lună.» Am înlemnit, dar i-am spus că îmi achitasem toată datoria. «Ei, poate am greșit eu, îmi zice. Dar ține minte: să nu duci niciodată viață cerșetoare!» Acum nu i-aș mai cere nimic, pentru că sunt mulțumită cu tot ce am, și asta datorită sfaturilor pe care mi le-a dat. Simt în permanență că mă îmbo­gățește spiritual și sufletește. Mă tot «alimentează», fără ca dânsul să fie de față. ­Înainte de a muri, m-a întrebat: «Fetițo, ce să-ți las eu ție acum când plec?» Dar, unchiule, unde plecați? l-am întrebat. «Ei, în lumea cea bună!» Uneori inventa cuvinte. O dată, de ziua mea, mi-a scris așa pe o carte de vizită: «Ce binemeritabil este în această lume pe care să nu-l dorească vlădica Teofil nepoatei sale, profesoara?» M-a iubit foarte mult, dar nu ezita să mă pună în genunchi! Într-o zi, la masă cu profesorul Șesan, marele slavist, îmi spune: «Fetițo, spune rugăciunea. Dar eu m-am încurcat într-un mod dezastruos. Atunci m-a pus în genunchi în sufragerie și m-a ținut acolo o oră. Mi-a cerut apoi să spun Tatăl nostru, și iar l-am greșit! Și nu m-a ridicat până nu l-am spus corect”, își amintește doamna Monica Neaga.