Tradiția paisiană în Țările Române (II)

Citește și: Tradiția paisiană în Țările Române (I)

Se împlinesc astăzi trei secole de la naşterea Cuviosului Paisie de la Neamţ, unul dintre sfinţii isihaşti cărora le-a fost dedicat anul comemorativ care se încheie peste câteva zile. Sub influența binefăcătoare a curentului isihast paisian, mulți monahi și-au sfințit viața, devenind mijlocitori ai noștri către Dumnezeu și pilde de viețuire creștină. Mișcarea de înnoire duhovnicească paisiană, deși a fost amenințată de diferite curente ideologice străine de învățătura creștină, prin lucrarea lui Dumnezeu s-a menținut până în zilele noastre, ucenicii direcți sau indirecți ai Sfântului Paisie fiind faruri călăuzitoare către Hristos, dascăli ai rugăciunii și mari rugători pentru noi înaintea tronului Preasfintei Treimi.

Dintre ucenicele Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț le amintim și pe Cuvioasele Nazaria și Olimpiada de la Văratec. Cuvioasa Nazaria și-a început viețuirea monahală sub ascultarea și îndrumarea Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, de la care a învățat răbdarea, smerenia, dragostea și rostirea neîncetată a rugăciunii. Sfântul Paisie de la Neamț a așe­zat-o pe schi­­­­monahia Nazaria sta­reță a Schitului Văratec, ascultare în care a petrecut vreme de 26 de ani. Din mărturiile ucenicelor sale aflăm că schimonahia Nazaria ci­tea Psaltirea neîncetat și cugeta la Sfintele Scripturi, pe care le știa pe de rost¹. Cuvioasa Olimpiada de la Văratec a fost cinstită de contemporani pentru sfințenia vieții sale. Ea era cunoscută pentru cre­dința și dragostea ei puternică, fiind gata să își dea viața pentru orice om aflat în suferință. Cuvioasa Olimpiada s-a făcut pildă de viețu­ire pentru monahiile din Schitul Văratec, dobândind prin nevo­ință și ­smerenie darul rugăciunii și al po­vă­țuirii duhovnicești.

Cuviosul Pimen de la Cernica

Între ucenicii indirecți ai Sfântului Paisie de la Neamț a rămas în memoria credincioșilor Cuviosul Pi­men de la Cernica, ucenicul Sfân­­tului Gheorghe Cernicanul și duhovnicul Sfântului Calinic. Cu­vio­sul Pimen avea darul rugăciunii și al povățuirii duhovnicești. Despre el, monahul Casian Cernicanul spunea că „era un bătrân iscusit în călugărie și cel întîiu ucenic al starețului Gheorghie, om cu viață înaltă, dupe cum mai mulți ucenici ai lui mărturi­sesc”². El a fost un isihast și, datorită smereniei sale, l-a învrednicit Dumnezeu să fie cercetat în două rânduri de sfinți și de Maica Domnului. În luna iulie a anului 1829, Cuviosului Pi­men și Sfântului Calinic i s-au arătat Sfân­tul Ierarh Nicolae, Sfântul Mare Mucenic Ghe­orghe și Sfântul Cuvios Gheorghe Cernicanul, care i-au povățuit pe cei doi părinți să zidească Biserica Sfântului Gheorghe din ostrovul cel mic pentru ca să nu mai fie călugării amestecați cu mirenii și să își piardă liniștea³. A doua descoperire dumnezeiască a avut loc în anul 1831, la prăznuirea Sfântului Proroc Iezechiel, după ce a slujit Sfânta Liturghie, când Cuviosului Pimen i s-au arătat Maica Domnului, Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Gheorghe de la Cernica, care i-au vestit că va pleca la Domnul după 40 de zile alături de alți monahi din mănăstire. Ultimul dintre călugării care aveau să treacă la cele veșnice era Sfântul Calinic, în privința căruia, pen­tru rugăciunile Cuviosului Pimen, Mai­­ca Domnului a schimbat aceas­tă hotărâre, lăsându-l să mai trăiască pentru a termina Biserica Sfântului ­Gheorghe și pentru a fi de folos ­cre­din­cioșilor.⁴ După adormirea Cuvio­­sului Pimen, Sfântul Calinic a scris câteva rânduri în Condica Mănăstirii Cernica despre părintele său duhovnicesc: „1831, august 30. A răposat Părintele Pi­men, ieroschimonah, duhovnic, om cuvios, de vârsta ca la 55 de ani sau 60, de patruzeci de ani în obște, cu neamul pământean, la statul trupului de mijloc, cam oacheș, barba înspicată, mai mult albă și scurtă. Sfârșitul i-a fost foarte minunat, că după ce și-a săpat groapa singur cu 40 de zile înainte nefiind cu nimic bolnav, sâmbătă, august 29, a slujit Sfântă Liturghie. Duminică, 30 a început slujba mânecării și ieșind din biserică, a trimis ucenicul de ­m-a chemat și venind la sfinția sa, mi-a spus câte ceva de-ale duhovniciei și-mi zice că i-a sosit și sfârșitul. Eu n-am crezut și așa stând de vorbă amândoi, stând în pat rezemat de păretele chiliei, mi-a zis acest cuvânt de pe urmă: «Să nu te mâh­nești!» și și-a plecat capul și și-a dat duhul. Dumnezeu să-l odihnească și pe noi să ne ierte și să ne miluias­că”.⁵

Potrivit unei vechi tradiții cernicane, Sfântul Ierarh Calinic îi socotea sfinți pe primii șapte stareți ai Mănăstirii Cernica, începând cu reactivarea așezământului monahal din secolul al 18-lea⁶. Această remarcă a fost făcută cu multă responsabilitate de Sfântul Calinic, întrucât pe cinci dintre ei i-a cunoscut personal, despre primii doi primind mărturii de la ucenicii lor direcți care încă viețuiau în Mănăstirea Cernica în timpul său. Astfel, tradiția viețuirii isihaste a fost transmisă în obștea de la Cernica de Sfântul Cuvios Gheorghe, apoi de ieroschimonahul Iachint, ucenic al Sfântului Gheorghe, care era aspru nevoitor și fusese pentru doi ani stareț al Mănăstirii Simonos Petras din Sfântul Munte Athos. Acest părinte a fost pus stareț al Mănăstirii Cernica prin hotărârea Sfântului Gheorghe, care îi cunoștea discernământul du­hov­nicesc. A condus obștea doar un an, retrăgându-se la Sfântul Munte Athos, întrucât părinții din mănăstire nu au acceptat rânduiala aspră de viețuire inspirată din modelul athonit, pe care acesta voia să o introducă și la Cernica. Apoi a păstorit arhimandritul Timotei, ctitorul Bisericii Sfântului Nicolae din ostrovul mare și întemeietorul Mănăstirii Pasărea. Au urmat în scaunul stăreției Cuvioșii Dorotei, Sfântul Calinic, care din smerenie s-a exclus din această numărătoare, Nicandru, Diomid și Ștefan al II-lea. Despre părintele Nicandru se cunoaște faptul că dobândise rugăciunea văzătoare. El obișnuia să comunice în duh de rugăciune cu Sfântul Calinic. În fiecare seară, aflându-se la Cernica, cerea binecuvântarea pentru odih­nă de la Sfântul Calinic care se afla la Râmnic, în eparhia sa. Sfântul Calinic îl binecuvânta de la distanță, spre uimirea celor care se întâmplau să fie în preajma lui⁷.

Arhimandritul Orest Baldovin

Între cuvioșii cernicani care s-au nevoit în Sfântul Munte Athos îl regăsim și pe arhimandritul Orest Baldovin, ucenic de chilie al Sfântului Calinic. El s-a făcut cunoscut între monahii athoniți prin dragostea sa și prin sfințenia vieții. Acest Cuvios Părinte a cumpărat de la Mănăstirea Vatoped Chilia „Sfântul Ipatie”, un vechi așezământ monahal athonit construit ca monidriu în secolul al 11-lea. Aici a găsit o biserică veche, îngropată în pământ, ca o catacombă, peste care a construit o altă biserică de dimensiuni mai mari. A zidit împreună cu monahii care se aflau sub povățuirea sa și un corp de chilii în prelungirea bisericii, pentru nevoile obștii. Cuviosul Orest era un om blând, plin de iubire și smerenie, primind cu multă bucurie la chilia sa monahii și pelerinii care veneau să ceară cuvânt de suflet folositor. Mulți monahi români ­și greci l-au ales ca duhovnic ­și povățuitor. Întrucât părintele Orest era un monah iubitor de ­osteneală și îmbunătățit⁸, el alege să își construiască o colibă pustnicească în pădurea din apropierea chiliei pentru a se retrage la liniște și a spori rugăciunea. Pentru smerenia și nevoințele sale, Cuviosul Orest a dobândit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Odată ­le-a spus ucenicilor: „Binecuvântați, pă­rinților, să mă duc la colibă!” Ajungând aproape de colibă, deodată s-a repezit asupra lui o viperă ca să-l omoare. Iar el a pus metaniile în fața șarpelui și a zis: Nu-ți fac nici un rău, nici tu să nu-mi faci mie! Apoi, cerând ajutorul Sfântului Ipatie, îndată s-a îmblânzit șarpele și, rușinându-se, ­s-a retras în pădure⁹.

Cuviosul Policarp Dimitriu-Lupu

Pe linia tradiției isihaste cernicane îl descoperim și pe cuviosul Policarp Dimitriu-Lupu, întâiul ucenic al Sfântului Ierarh Calinic. Acest cuvios, după ce viețuiește o vreme în Sfântul Munte Athos, se întoarce în țară împreună cu cei doi ucenici, ieroschimonahii Silvestru și Lavrentie. Sprijinit de Sfântul Calinic, el organizează viața de obște de la Frăsinei după modelul athonit. Pentru contribuția adusă la revigorarea vieții monahale din Mănăstirea Frăsinei, el este socotit, alături de Sfântul Ierarh Calinic, începător și ctitor al acestui ­așe­zământ monahal de tradiție ­isihastă. Între viețuitorii care au ucenicit o perioadă pe lângă Cuviosul Policarp în Schitul Frăsinei se numără și Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici. Starețul Policarp de la Frăsinei era un om rugător, cu via­ță îmbunătățită, iubitor de pustie, cu dreaptă socoteală și foarte aspru. Despre el mărturiseau ucenicii lui că „era om așezat, toate lucrurile le făcea cu bună rânduială (...). Pă­rinții (...) îl știau că are dreap­­tă socoteală. Cu viața era bun, cam pustnicios, ținea strict rânduiala Sfinților Părinți”¹⁰. În timpul vieții i s-a propus să fie hirotonit, însă a refuzat, socotindu-se nevrednic de marele dar al preo­ției¹¹. Pentru smerenia și nevoin­țele sale, Cuviosul Policarp a primit cuvânt de întărire și îmbărbătare de la Maica Domnului atunci când diavolul îl ispitea și îi provoca supărări. Astfel, în timpul rugăciunii, cuviosul „aude un glas din iconița Maicii Domnului, zicând către dânsul: «Policarpe, nu te teme, că eu am putere mare și te voi scăpa de supărarea aceasta pe care o ai și de altele te voi păzi». Cuvioșia sa bucuros că a auzit iconița Maicii Domnului vorbind cu dânsul, au căzut cu fața la pământ închinân­du-se și mulțămind Maicii Domnului, cu lacrimi de plâns, că au făcut minuni cu el, de atunci a fost în pace”¹².

Ieroschimonahul Silvestru Rădulescu

Ieroschimonahul Silvestru Rădulescu, ucenicul Cuviosului Policarp, a fost stareț al Schitului Fră­­si­nei după adormirea părintelui său duhovnicesc. El era un om al rugăciunii, care avea o rânduială de vie­­­­­țu­­ire foarte aspră. Nu-i plăcea să se risipească cu vorba pentru a nu pierde harisma rugăciunii. A condus schitul până în anul 1898 cu multă vrednicie și cu strictețe călugărească. Pentru viața sa virtuoasă, Dumnezeu l-a învrednicit să își afle dinainte sfârșitul, în ultimele zile arătându-i-se îngerul păzitor care îl străjuia, așteptând momentul în care îi va lua sufletul pentru a-l duce înaintea lui Dumnezeu¹³.

Ieroschimonahul Nifon Ionescu

Un alt ucenic indirect al Sfântului Paisie de la Neamț a fost ieroschimonahul Nifon Ionescu, ctitorul (ziditorul) Schitului Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, ucenic al arhimandritului Irinarh Rosetti. În vremea în care era vie­țuitor la Mănăstirea Horaița, Cuviosul Nifon era deja cunoscut pentru viețuirea sa sfântă. Fonda­­țiu­nea Kinoviului Român Prodro­mu din Sfân­tul Munte Athos ne isto­risește că Nicolae Rosetti Rosnovanu, marele vistier al Moldovei, din orașul Iași, a avut un proces cu o familie pentru moșia Pașcani, pentru care l-a chemat pe părintele Nifon să facă rugăciuni în paraclisul său, pentru a-l ajuta Dumnezeu să câștige, ceea ce s-a și întâmplat: „De atunci îl avea la mare evlavie Domnul N. Rosnovanu și toată familia sa, cinstindu-l ca pe un sfânt, căci avea caracter smerit și practica o viață înaltă monahală, în post și rugăciune și serios în cele duhov­nicești, păzit de orice smintele și orice adunări necuvioase”¹⁴. În document este consemnată și minunea vindecării fiicei aceluiași boier, bolnavă de epilepsie. După multe încercări la doctori și biserici, boierul l-a chemat pe părintele Nifon de la Horaița, „care, însoțit de ucenicul său, ierodiaconul Nectarie, au făcut post și rugăciuni câteva zile și cu darul lui Hristos Dumnezeu au gonit pe dracul din fată”¹⁵.

Nevoințele și smerenia Cuviosului Nifon au făcut din viețuirea sa un exemplu pentru contemporani. Era un mare rugător care se străduia să nu își împrăștie mintea cu lucruri nefolositoare. Dragostea, grija și rugăciunea pentru ucenici a fost o prioritate în viața părintelui Nifon. Despre el, schimonahul Irinarh Șișman scria: „Cuviosul părintele Nifon au fost pentru biserică râvnitor deștept și cu punere mare întru postiri și privegheri de toată noaptea. Și păzea tipicul Sfântului Mun­te. Iarăși îi plăcea foarte mult ca biserica să fie împodobită cu preoți, diaconi, cântăreți și citeți buni, ca toți să citească și să cânte frumos. Înlăturând lenevirea, mustra foarte pre cei ce nu urmau după tipic în timpul slujbei. Și cum era de bătrân, cânta în strană deștept toată noaptea la privegheri și nu trecea cu vederea nepăsarea nicidecum, ci iute îndrepta lucrul greșit. Nu-i plăcea să șează pe la mese străine îndelung, ba nicidecum, deși ca superior îl pofteau. Se ducea după obicei la hramul Lavrei și de acolo îndată după ieșirea de la Sfânta Liturghie, venea la schit”¹⁶. În ultimii ani ai vieții merge să se nevoiască alături de câțiva ucenici într-o peșteră din apropierea Schitului Prodromu, ce până astăzi îi poartă numele. Locul în care a ales să se nevoiască este unul foarte aspru, deasupra mării, fiind în bătaia deschisă a vânturilor puternice.

Schimonahul Nectarie Protopsaltul

Ucenic al Cuviosului Nifon Prodromitul a fost și schimonahul Nectarie Crețu, cunoscut și sub numele Nectarie Protopsaltul. A­cesta a fost un monah smerit, care prin rugăciunea și asceza sa a dobândit mari daruri de la Dumnezeu. Despre felul în care se nevoia, ieroschimonahul Paisie Lambru spunea: „Atât s-a nevoit acest fericit Nectarie încât ziua și noaptea era ca un soare între părinții din schit, deci nu vom ascunde faptele acestui cuvios bărbat, vrednicul de fericire, Schimonahul Nectarie. Tră­ind cuviosul în schit nu l-am văzut niciodată râzând sau vorbind vorbe de care nu sunt plăcute la Dumnezeu. El era cel întâi la biserică și la Utrenie și la Pave­ce­r­niță, sta ca un diamant ne­cli­n­­tit, cu toate că avea un butuc de șe­derea mult în picioare. Privegherile le cânta ca un înger. (...) Părintele Nectarie ieșea mai înainte decât toți și ridica pietre și le punea pe samar și prin tărgi, dar părinții cei mici văzându-l pe Părintele Nectarie că astfel se oste­nește se întreceau care de care să se ostenească mai mult la ascultare. După multă osteneală, părin­ții se odihneau, iar Nectarie sta retras. Nici ochii nu-i ridica, să întrebe sau să zică ceva, de toți se ferea, nu l-am văzut glumind sau râzând sau să asculte vreo istorie de la cineva”¹⁷. Mărturie despre virtuțile Cuviosului Nectarie ne oferă și schimonahul Irinarh Șiș­man, care spune: „Zic pentru părintele Psaltul Nectarie, schi­­mo­nahul, că nu îi auzeai gura; tăcea, și credea și pe bun și pe rău. Niciodată în viața lui nu l-am văzut tulburat sau să mâhnească vreun suflet, nu! O vorbă spunea, alta nu mai sporea. Iar dacă cumva se întindea la vorbe deșarte, se făcea că tușește sau că a uitat ceva, se făcea că caută până ieșea afară și se ducea la chilia sa. Pentru aceasta a atras dragostea tuturor părinților și fraților”¹⁸.

Cuviosul Nectarie Protopsaltul a fost un isihast, primind de la Dumnezeu pentru smerenia, dragostea și nevoințele sale darul rugăciunii neîncetate. Cu privire la acest fapt, părintele Paisie Lambru consemnează: „Mulți din greci, oameni vestiți veneau de prin țări depărtate, din orașele vestite, bărbați vestiți și preoți și arhierei, ca să vadă pe Nectarie și să asculte cântarea lui. Cu toate acestea fericitul bărbat, Nectarie, cu cât era lăudat, cu atât el se smerea, jos privind, iar mintea sus înălțându-se ca un vultur cu aripile către cer. De multe ori la privegheri l-am văzut umil, șezând în strană, răpit către Dumnezeu cu rugăciunea minții, și ochii lui tot plini de lacrimi îi avea”¹⁹.

Toți acești cuvioși părinți de Dumnezeu purtători ne arată cât de roditoare și profundă a fost tradiția duhovnicească paisiană, care s-a dezvoltat în mănăstirile din spațiul românesc, dar și în afara granițelor în Sfântul Munte Athos, pe Muntele Tabor sau în Rusia.

Note:

¹ Viața Maicii Nazaria, întâia stareță de Varatic (1788-1814), Iași, 1862, p. 7.

² Monahul Casian Cernicanul, Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica și Căldărușani, ediția a II-a, București, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1988, p. 122.

³ Monahul Casian Cernicanul, Istoriile Sfintelor Monastiri ..., pp. 139-142.

⁴ Monahul Casian Cernicanul, Istoriile Sfintelor Monastiri ..., pp. 143-144.

⁵ Condica Mănăstirii Cernica, apud arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Vânători, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 346.

⁶ Prof. dr. Daniel Rolea, Părintele Nicodim Bujor, Editura Bizantină, 2019, p. 592.

⁷ Prof. dr. Daniel Rolea, Părintele Nicodim ..., p. 592. Această informație este confirmată și de tradițiile care s-au păstrat prin viu grai la Mănăstirea Lainici, unde au viețuit ucenicii Sfântului Calinic.

⁸ Mănăstirea Vatoped, Omologhia Chiliei Sfântul Ipatie, 22 octombrie 1868, Arhiva Chiliei Sfântul Ipatie.

⁹ Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc ..., p. 446.

¹⁰ Ieroschim. Silvestru Florescu, „Istoricul vechi al Mănăstirii Frăsinei”, în volumul Istoricul Sfintei Mănăstiri Frăsinei, Muereasca, Sfânta Mănăstire Frăsinei, 2009, p. 11.

¹¹ Ieroschim. Silvestru Florescu, „Istoricul vechi ...”, p. 11.

¹² Ieroschim. Silvestru Florescu, „Istoricul vechi ...”, p. 11-12.

¹³ Potrivit mărturiei oferite de arhimandritul Porfirie Bucurescu, consemnată în scris de ieroschim. Silvestru Florescu în: „Istoricul vechi al Mănăstirii ...”, p. 13.          

¹⁴ „Fondațiunea Kinoviului Român...”, p. 49.

¹⁵ „Fondațiunea Kinoviului Român...”, p. 49.

¹⁶ Schimonahul Irinarh Șișman, Istoria Sfântului Munte Athos, MS. 259 din Biblioteca Schitului Prodromu, tomul al II-lea, p. 303.

¹⁷ Ieroschim. Paisie Lambru, „Viaţa si petrecerea Cuviosului Părintelui nostru Fericitul Nectarie Schimonahul protopsalt în Sfântul Munte al Athonului în Chinoviul român numit Prodromu cu hramul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos”, în volumul Biserica Schitului Românesc Prodromu la 150 de ani de la sfințire, București, Editura Schitului Românesc Prodromu, 2016, pp. 355-356.

¹⁸ Schimonahul Irinarh Șișman, Istoria Sfântului Munte ..., p. 310.

¹⁹ Ieroschim. Paisie Lambru, „Viața si petrecerea Cuviosului ...”, p. 357.