Trăirea conștientă a harului la Sfântul Simeon Noul Teolog

Viețuirea creștinului în Biserică nu a fost și nu este lipsită de ispite, dintre care unele sunt mai vădite, iar altele mai ascunse. Poate că două dintre acestea au darul de a îngloba majoritatea pericolelor pe care creștinul binecredincios trebuie să le ocolească, dacă își dorește cu adevărat mântuirea: formalismul și erezia. Vom lăsa deoparte acum erezia și ne vom apleca puțin asupra formalismului în credință. Personal, asociez formalismul cu fariseismul, descris atât de bine în Evanghelii și atât de aspru mustrat de Mântuitorul. Se cuvine însă amintit că, în orice epocă, formalismul fariseic renaște pe fondul slăbirii, al diluării credinței, al mulțumirii de sine, al închipuirii că noi suntem bine, iar nu „ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş” (Luca 18, 11). În acest sens, dacă ne vom analiza mai atent, vom vedea că, în realitate, suntem extrem de superficiali, dar nu vom sesiza acest lucru decât atunci când vom privi starea noastră dintr-o perspectivă reală, din partea opusă formalismului; iar opusul formalismului este trăirea conștientă a credinței. Unul dintre cei mai aprigi luptători împotriva formalismului a fost și Sfântul Simeon Noul Teolog, care a observat subțirimea alunecării în această capcană a contemporanilor săi, care nu greșeau întru nimic decât prin aceea că afirmau, ba chiar argumentau ideea potrivit căreia ei ar poseda harul dumnezeiesc, însă într-un chip ne-conștient.

Contradicția formalismului

Poate că cea mai provocatoare temă prezentă în scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog este aceea legată nu atât de posibilitatea experierii Sfântului Duh, cât pledoaria sa fără precedent în favoarea necesității acestei experieri în vederea mântuirii.

Trăirea simțită în mod conștient a harului celui nezidit nu reprezintă pentru Sfântul Simeon problema unei înalte teologhisiri, ci realismul credinței în Hristos. Acest fapt a constituit motivul pentru care Sfântul Simeon a decis să abordeze, uneori cu accente polemice, atât în spațiul mănăstirii sale, cât și public, tema trăirii conștiente a harului ca una care vizează în mod direct problema mântuirii personale în Biserică. Iar aceasta, întrucât Sfântul Simeon distingea rolul esențial al trăirii conștiente în toate laturile vieții creștine. Spre pildă, împărtășirea cu Sfintele Taine trebuie să fie o împărtășire conștientă de harul dumnezeiesc prezent în ele: „Numai aceia care, împărtăşindu-se de Trupul Dumnezeiesc al Domnului devin vrednici şi de descoperirea cea înțelegătoare a Dumnezeirii nevăzute, pe care ei o văd şi o mănâncă cu ochiul şi cu gura minții, cunosc că bun este Domnul; aceştia nu mănâncă numai pâinea simţită într-un mod simțit, ci, în acelaşi timp, ei Îl mănâncă şi Îl beau în chip înţelegător pe Dumnezeu, și hrănindu-se atât văzut, cât și nevăzut, cu trupul și cu sufletul, ei se unesc în amândouă felurile cu Hristos Cel în două firi, fiind întrupați în El şi părtaşi la slava şi la dumnezeirea Sa (Cuvântarea despre sărbători).

Desigur că nici un credincios nu va admite că împărtășirea cu Sfintele Taine este doar un gest anamnetic și cu atât mai puțin unul formal. Totuși, Sfântul Simeon atacă aici o problemă extrem de sensibilă, anume că în participarea noastră la Sfintele Taine ne plasăm, probabil inconștient, într-o contradicție flagrantă: mărturisim de obicei că realitatea văzută a Sfintelor Taine - deși acestea constituie o unire a lumii nezidite cu cea zidită - este singura de care ne împărtășim, iar realitatea inteligibilă, dumnezeiască și nezidită, ne rămâne inaccesibilă. În acest sens, noi nu mai putem afirma în mod sincer că „am gustat pe Domnul”, că ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos, iar în ultimă instanță, nici cu harul dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine nu ne-am întâlnit.

De aceea, Sfântul Simeon combate închipuirea că cineva ar putea avea harul Sfântului Duh în mod inconștient, întrucât Domnul voiește să Se descopere și să Se unească cu cei credincioși și să-i facă părtași slavei Sale în mod conștient. Prin urmare, avem de-a face cu o temă teologică ce, deși nu ia în discuție vreo abatere dogmatică, ci doar opoziția dintre trăire și formalism, nu a fost mai puțin disputată în epocă: „Iată-mă încă o dată luptân­du-mă cu cei care spun că au Duhul lui Dumnezeu în mod inconştient şi care îşi imaginează că îl au în ei de la Sfântul Botez, care sunt convinşi că au fără îndoială comoara, însă fără a recunoaște defel greutatea ei în ei înşişi..., în fața celor care afirmă că n-au avut niciodată simţirea unei contemplaţii şi a unei descoperiri şi care au primit aceasta numai prin credinţă şi raţionament, iar nu prin experienţă (Cateheza 5).

Prigoana pentru adevăr

Nu aș vrea să închei aceste scurte considerații legate de specificul trăirii harului la Sfântul Simeon înainte de a aminti și faptul că pentru această învățătură sfântul s-a luptat și chiar a suferit prigoană. De aceea a și scris cu durere într-una dintre scrisorile sale: „Roagă-te pentru mine, păcătosul care sunt urât din pricina lui Hristos, prigonit că am voit să trăiesc cu evlavie în Hristos, osândit de toți, deoarece eu singur mă aflu cinstind pe părintele şi dascălul meu duhovnicesc, descris de ei ca eretic, deoarece învăț pe toți să caute harul de sus şi venirea conștientă a Sfântului Duh şi că fără El nici iertarea păcatelor, nici eliberarea din robia patimilor şi a poftelor, nici cinstea înfierii, nici sfințirea, în general, nu este dată niciodată vreunuia dintre muritori” (Epistola a IV-a).