Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Ultimul apologet, primul mare istoric creştin

Ultimul apologet, primul mare istoric creştin

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 31 Iul, 2013

Perioada apologeţilor se încheie odată cu retorul creştin Lactantius. Dincolo de aspectele pozitive ale demersului său în direcţia amintită, autorul latin ne-a lăsat şi o moştenire istorică valoroasă, fiind, poate, primul care a decis să ne ofere o descriere scurtă a perioadei persecuţiilor din primele trei veacuri. În pofida unor lacune la nivel teologic, Lactantius a dat dovadă de un stil îngrijit, o minte limpede şi o atitudine fermă, veşnic pregătită să apere, dar să şi acuze acolo unde era cazul.

Lucius Caelius Firmianus Lactantius s-a născut în jurul anului 250 în Africa. Despre familia sa nu cunoaştem efectiv nimic. Primul moment în care Lactantius apare pe scena politică a Imperiului Roman se produce în anul 290. Recunoscut pentru calităţile sale retorice şi literare, ajunge să fie chemat de împăratul Diocleţian pentru a ocupa catedra de retorică din Nicomedia, loc unde se afla în momentul respectiv reşedinţa oficială a acestuia. Aşadar, putem considera că retorul african se bucura de o amplă apreciere în perioada respectivă. Cu toate acestea, decizia de a da curs invitaţiei lui Diocleţian s-a dovedit în scurt timp una nepotrivită. Lactantius era versat în limba latină, în timp ce oraşul în care tocmai sosise beneficia de o populaţie de origine greacă, puţin dispusă să înveţe o limbă care era utilizată rar în regiune. Patrologul J. Quasten consideră chiar că Lactantius a fost nevoit să se îndrepte către o activitate conexă pentru a se putea întreţine din cauza lipsei de oameni dornici să îi asculte prelegerile (vezi lucrarea sa intitulată „Patrology“, vol. II, Ave Maria Press, Illinois, s.a., p. 394). Nevoit să se întreţină şi din alte activităţi, Lactantius a fost grav afectat şi de înrăutăţirea relaţiilor dintre puterea politică şi creştinism de la începutul secolului al IV-lea. Astfel, persecuţia care a izbucnit în anul 303 l-a obligat efectiv să se retragă de la curtea imperială şi să trăiască în sărăcie. Cu toate acestea, perioada dificilă nu l-a împiedicat să scrie o serie de opere importante precum „De opificio Dei“ ş„Despre opera creatoare a lui Dumnezeu“ţ sau să lucreze la capodopera sa „Divinae Institutiones“ ş„Instituţiile divine“ţ. De asemenea, stagiul petrecut la Nicomedia l-a ajutat să îl cunoască pe Sfântul Constantin cel Mare, aflat de asemenea acolo. H. Drobner consideră că este posibil ca Lactantius să îl fi instruit pe Constantin cel Mare în privinţa limbii latine („The Fathers of the Church: A Comprehensive Introduction“, Hendrickson Publishers, Peabody, 2007, p. 182). Acest fapt ar explica, de altfel, relaţia bună pe care cei doi au păstrat-o de-a lungul timpului. Totodată, după încheierea persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor, probabil în jurul anului 315, Constantin cel Mare l-a chemat la Trier pentru a-l instrui pe fiul său cel mare, Crispus. Respectul acordat de doi împăraţi care au avut o atitudine total diferită faţă de creştinism îl plasează pe Lactantius într-o categorie aparte. Acest fapt a fost recunoscut şi de umaniştii din perioada renascentistă, precum Pico de la Mirandolla sau Erasmus de Rotterdam, care l-au descris pe Lac-tantius drept un „Cicero creştin“ (pentru mai multe detalii privind viaţa sa vezi C. Moreschinni, Enrico Norelli, „Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine“, vol. I, trad. Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 431).

Stilul şi sursele sale

Lactantius a fost renumit pentru stilul său elegant de a scrie, întru totul conform modelului pe care şi l-a ales încă din tinereţe, şi anume Cicero. Cu toate acestea, aşa cum afirmă majoritatea cercetătorilor, în special St. Papadopoulos şi J. Quasten, i-au lipsit atât o cunoaştere filosofică profundă, cât şi o iniţiere mai amplă în cadrul învăţăturii de credinţă creştină. În ceea ce priveşte calităţile sale oratorice, este clar că avem de-a face cu o adevărată personalitate a vremii, un om experimentat, stăpân pe sine şi capabil să predea şi altor persoane ştiinţa pe care o acumulase. Însă, la începutul activităţii sale din Nicomedia, Lactanţiu nu era convertit la creştinism. Este posibil să fi fost catehumen, cu toate că nu putem afirma cu exactitate acest fapt. Convertirea sa a avut loc cel mai probabil în jurul anului 300, cercetătorii considerând că avea aproape 50 de ani la momentul respectiv (vezi Stylianos Papadopoulos, „Patrologie“, vol. II/1, trad. lect. dr. Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2009, p. 97). El utilizează rar Scriptura în scrierile sale, ceea ce demonstrează, în opinia lui J. Quasten, că nu era destul de informat cu privire la credinţa pe care o adoptase. Desigur, argumentul este destul de puternic, dar, de vreme ce Lactantius şi-a adaptat operele pentru a servi şi ca mijloace de atragere a lumii păgâne, în special a filozofilor şi retorilor vremii, putem considera că a preferat să pună esenţa creştină într-un înveliş cultural ceva mai amplu, fără a pierde astfel din valoarea acesteia. Din păcate, Lactantius a dat dovadă de neglijenţă la nivel teologic din anumite puncte de vedere, dovedind astfel că avea unele carenţe, dar acest fapt nu confirmă aşa-zisa sa superficialitate. De vreme ce ne aflăm încă în perioada anterioară primului Sinod Ecumenic, nu putem considera că ar fi fost adeptul vreunei erezii sau al unei secte, fapt confirmat şi de patrologii contemporani.

Calităţile de istoric veritabil

În mod incontestabil însă, Lactantius este primul mare istoric creştin, precedându-l pe Eusebiu de Cezareea. Lucrarea sa intitulată „De mortibus persecutorum“ ş“Despre morţile persecutorilor“ţ prezintă toate domniile împăraţilor care au fost potrivnici credinţei creştine. Dând dovadă de un ascuţit simţ istoric, de o capacitate de sinteză remarcabilă şi de un stil remarcabil, Lactantius reuneşte portrete ale unor personaje celebre precum Diocleţian, Galerius, Decius sau Domiţian. Lucrarea respectă principiul enunţat de cărţile scripturistice ale Macabeilor. Astfel, fiecare împărat persecutor primeşte o pedeapsă asemenea celei pe care o are de îndurat Antioh al IV-lea Epifanes. Niciunul dintre aceştia nu îşi încheie zilele în linişte. Deşi lucrarea poate fi bănuită de subiectivism şi cu toate că anumite detalii din aceasta nu sunt conforme cu realitatea, ea cuprinde o serie de informaţii interesante. Dispunem aici de o descriere pozitivă a lui Licinius, precum şi de o prezentare a acţiunilor sociale negative ale împăraţilor romani. Astfel, aproape fiecare personalitate prezentată a efectuat, în opinia lui Lactantius, şi o serie de acte negative la adresa poporului roman. Acolo unde aceştia nu sunt acuzaţi de corupţie, sunt învinuiţi de calomnie, asasinate, lăcomie, desfrâu etc. Împăraţii respectivi nu au fost nişte simpli persecutori, ci adevăraţi duşmani ai Imperiului Roman. Lactanţiu ne evidenţiază, astfel, şi latura socio-politică a guvernărilor în cauză. Nu este un autor obiectiv, adeseori pare de-a dreptul neinformat, dar, aşa cum am spus, ne oferă detalii care, mai târziu, nu pot fi regăsite la Eusebiu de Cezareea. În concluzie, putem afirma că Lactantius nu a fost numai ultimul apologet, ci şi primul mare istoric creştin.