Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Un dar copleșitor - rugăciunea

Un dar copleșitor - rugăciunea

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Andrei Dorobanțu - 03 Apr, 2022

Ne rugăm, spuneam, cerându-I „ceva” lui Dumnezeu și - mult mai rar sau poate chiar niciodată - mulțumindu-I pentru tot ce ne dă și primim de la El. Dar rugăciunea cinstită și adevărată ne cere înainte de toate să avem credință adevărată și cinstită, să nu fim doar niște „credincioși cu program redus”. Și mai ales să nu „negociem” cu Dumnezeu: dă-mi și o să-Ți dau și eu. Pentru că rugăciunea este o mare taină între Dumnezeu și cel care se roagă.

Cum ar fi dacă nu doar am rosti cuvintele rugăciunilor, ci ne-am și deschide, „acceptând” ce spun ele? Preafericitul nostru Părinte ne spune că îngerii urcă la cer spre a ne duce la Domnul rugăciunile și coboară pentru a ne aduce binecuvântarea Sa. Însă lucrul care face și mai copleșitoare rugăciunea este că pe lângă cele pe care le cerem și le și primim, mai devreme sau mai târziu, răspunsul la rugăciunile pe care le spunem și le citim vine la noi încărcat cu multă înțelepciune („Căci, iată, adevărul ai iubit, cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii ­Tale ne-ai arătat nouă”).

În asemenea „înțelepciuni” cuprinse în aceste răspunsuri se găsesc „iluminări” ale neînțele­gerilor și necunoașterilor noastre, semne de la Dumnezeu. Doar că trebuie nu doar să ascultăm cuvintele, ci și să le auzim, și nu doar să privim la majestatea ima­ginilor, ci să le și vedem. 

Rugăciunea trece peste pragul Transcendentului

De fiecare dată când muncim (trudim!) la împlinirea cunoaș­terii noastre, vine un moment când ne pomenim în fața unui prag: Transcendentul. Locul din spațiu-timp unde Se află Dumnezeu și toți ai Lui. Unde sunt depășite limitele noastre obiș­nuite și unde noi nu avem acces. Și ce facem atunci cu ceea ce vine de la Sir Francis Bacon (1561-1626) și conceptul său de „metodă știin­țifică”? Ce anume constituie baza cercetării științifice, împreună cu un alt criteriu „obligatoriu” - „Falsificabilitatea” lui Karl Popper, criteriu formulat de el în 1934? De ce am pus semnul întrebării? Pentru că cele două stabilesc ­într-adevăr reguli, dar numai pentru cercetarea științifică. Însă, ­după cum îi spune Hamlet lui ­Horatio, colegul său de la Universitatea din Wittenberg: „Sunt mai multe lucruri pe pământ și în cer, Horatio, decât te-ai gândit tu vreodată în filosofia ta!”

Și așa ajungem la Transcendent. În fizică găsim această ­limită (nu doar frontieră, căci peste aceasta se poate trece, chiar riscând de multe ori) în fața a ceea ce numim Zidul Planck, aflat la secunda 10-43 (1 împărțit la 10, urmat de 43 de zerouri!). Dincoace de acest zid se află lumea noastră, la a cărei cunoaș­tere avem acces. Dincolo nu avem cum să pătrundem. Suntem ca Adam al lui Michelangelo, cu degetul îndreptat spre Creatorul lui, fără însă a-L atinge!

Și atunci ce facem când constatăm și înțelegem că sunt lucruri care par sau mai ales chiar ne sunt imposibil de atins? Cel mai cinstit ar fi să renunțăm. Dar nu total. Căci mai există o cale: să recunoaștem în lumea în care trăim semne care ne vin de „acolo”. Ei bine, în fața și printre asemenea semne ne putem „strecura” și de ele ne putem apropia folosind unul dintre cele mai mari daruri pe care le-am primit vreodată: rugăciunea.

Căci acesta, îndrăznesc să spun, rugăciunea face de fapt, chiar dacă implicit, o spovedanie. Să ne gândim că, atunci când ne rugăm cu gândul și cuvintele rugăciunii, ne apropiem cât de mult ne este îngăduit de Transcendent. Transcendentul nu se poate cunoaște, dar se poate transmite. Și atunci vine rugăciunea. Care ne deschide. Spre Dumnezeu. Și care astfel, în lumea noastră, ne duce cel mai aproape din cât putem noi ajunge spre Transcendent - icoana.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel subliniază că „în fiecare icoană a unui sfânt întâlnim un mărturisitor al dreptei credințe, un dascăl al viețuirii sfinte și un rugă­tor pentru noi. Icoanele nu sunt în biserică doar podoabă ­frumoasă, ele nu sunt piese de muzeu pe care doar le privim. În fața icoanei, noi suntem în fața pre­zenței sfântului zugrăvit pe icoană. De aceea, icoana se sărută, închinându-ne Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt care dăruiesc sfin­țenia oamenilor nevoitori, credin­cioși, postitori și rugători”. Noi „ieșim cu multe icoane în procesiune pentru a arăta că sfinții nu se află izolați, ci se află în comuniune unii cu alții și comuniunea creează bucurie. Și încă o mare învățătură a Patriarhului se referă la credința noastră despre care tot vorbim: „Dreapta credință este mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos. Credința este o ­cu­noaș­tere dincolo de sim­țuri, o vedere sau o simțire, o percepere a lui Dumnezeu în lume. Credința este vederea duhovnicească a Celui Care este nevăzut fizic, cu ochii trupești. Prin cre­dință, toți prorocii ­Vechiului Testament au prevăzut venirea și lucrarea lui Hristos în istorie... De aceea, icoanele în Biserica Ortodoxă arată Împărăția cerurilor, mai ales catapeteasma cu Mântuitorul, Maica Domnului, sfinții. Ei vin spre noi ca noi să venim spre ei”. Noi, care în primul și în primul rând trebuie să fim neclintiți și cinstiți în credința noastră. Pentru că „răsplata credinței noastre este mântuirea noastră”.

În rugăciunea pentru pace descoperim isihasmul

Rugăciunea ne poate însă fi și ea tulburată. Căci, cum știm și trăim acum, o enormă parte din tot ce ascultăm noi la radio, vedem la TV și mai ales în fenomenala cantitate de informații care ne vin de pe Internet este zgomot. Evident, este practic inevitabil ca acest zgomot să ne blocheze funcționarea minții, ca să nu mai vorbim de cât de mult ne poate afecta sufletele și simțirile noastre și ne poate rătăci gândurile. Simțim nevoia de „liniște și pace”. Ne rugăm pentru această liniște. Și astfel descoperim isihasmul.

Eu am aflat prima oară despre isihasm, despre lumina necreată și de Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) de la părintele Galeriu. Cu gândul la el, fără alte cuvinte de la mine, am ales câteva fragmente din Predica pe care a ținut-o la 11 martie 2001 la Biserica „Sfântul Silvestru”, în a doua duminică din Postul Mare, închinată Sfântului Grigorie Palama: „Aşa cugeta adânc dumnezeiescul Părinte Grigorie Palama. Şi, primind îndemn şi încredinţare de la Preacurata Maică, a început a mărturisi învăţătura celor trei lumini la care este chemat omul să participe, din care să se împărtăşească... Mintea percepe o lumină, simţirea alta. Simţirea prinde ­lumina supusă simţurilor... Iar lumina minţii este cunoştinţa aflătoare în înţelesuri... Pentru că fiecare făptură are un dar al ei. Şi fiecărei lumini Dumnezeu i-a dat un ochi: luminii care ne vine de la soare sau de la aceste daruri răsădite în om şi construite de om, lumânarea sau candela, Dumnezeu i-a dat ochiul trupului... Iar pentru lumina care vine din raţiunile, rosturile lucrurilor, legile care conduc universul ne-a dat Dumnezeu ochiul minţii... Omului îi este dat, însă, să se împărtăşească de o lumină mai presus de această lume... Dumnezeu Se împărtăşeşte şi El din El ­Însuşi, dăruindu-ţi lumina Lui dumnezeiască, necreată, dar creatoare, ziditoare. Această lumină care ne pătrunde, cum spune în altă parte Sfântul Grigorie: Aşa cum sufletul pătrunde în noi în tot trupul, şi această lumină în toate mădularele ne pătrunde - lumina dumnezeiască”.

Din 1931 avem o vorbă remarcabilă a lui Alfred Korzybski: „A map is not the territory” (Harta nu este teritoriul). Astfel, poate veni cineva care să știe vorba aceasta și să spună că, tot așa, icoana este doar o hartă a imensului teritoriu al cunoașterii, fie ea cu sau fără credință. Dar nu este așa. Pentru că, atingând Transcendentul, icoana înseamnă nu doar mult mai mult, ci mai ales altceva.