Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
„Untdelemnul vindecă durerile, este lumină şi bucurie”
Am observat în materialele anterioare câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi din Apus cu privire la Taina Sfântului Maslu. În acest material vom continua istoricul nostru şi vom discuta câteva hotărâri sinodale importante oferite de Apusul creştin în această direcţie.
Sinoadele locale de la Chalon-sur-Saône (813) şi Pavia (850) au oferit fiecare câte un canon privitor la Taina Sfântului Maslu. De asemenea, ne vom îndrepta atenţia şi asupra unei mărturii scurte semnate de episcopul Victor al Antiohiei şi care este cuprinsă în comentariul său dedicat Evangheliei după Marcu.
Sinodul de la Chalon-sur-Saône (813)
Acest sinod a fost ţinut în perioada în care regatul francilor era condus de către Carol cel Mare. Canonul privitor la Taina Sfântului Maslu sună astfel: "În acord cu învăţătura Sfântului Apostol Iacov, cu care consună şi predania Părinţilor, bolnavii trebuie unşi de preoţi cu untdelemnul binecuvântat de episcopi. (...) Un asemenea medicament, care vindecă atât boala sufletului, cât şi pe cea a trupului, nu trebuie subestimat." În mijlocul acestui citat apare pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov. În prima parte sunt reiterate aspectele principale ale dezvoltării slujbei liturgice a Sfântului Maslu. Cunoaştem din mărturiile papei Inocenţiu I, ale Sfântului Cezar de Arles sau Beda Venerabilul că în Apus a existat o lungă perioadă de timp în care săvârşirea slujbei a fost atribuită în comun episcopului şi preotului. Cu toate acestea, canonul specifică în mod clar că untdelemnul trebuie binecuvântat de episcop, în timp ce preotului îi revine sarcina de a efectua mirungerea persoanei bolnave cu el. Pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov nu discută acest aspect şi menţionează doar preoţii Bisericii, dar acest fapt trebuie pus pe seama inexistenţei unei ierarhii separate în episcop-preot-diacon la data scrierii ei. Ierarhia a început să fie clar definită abia la finalul secolului I. La început exista mai degrabă un sistem bipolar episcop/prezbiter-diacon. Aşadar, predania Părinţilor, precum şi schimbările de ordin liturgic au condus la această opinie mai degrabă decât pasajul scripturistic. Un alt element interesant apare în partea finală a canonului de la sinodul ţinut la Chalon-sur-Saône. Ni se spune în mod clar că ungerea cu untdelemn sfinţit, actul central al Tainei Maslului, reprezintă o cale nu doar pentru vindecarea trupească, ci şi pentru cea sufletească. În legătură cu acest pasaj, cercetătorul britanic F. William Puller consideră că nu susţine o iertare a păcatelor conferită prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Aici s-ar face referire la diversele boli psihice sau la posedările demonice de care sufereau unii dintre creştini (F. W. Puller, "The Anointing of the Sick in Scripture and Tradition", London, SPCK, 1904, p. 73). Această opinie conţine un element extrem de interesant. Astfel, când se vorbeşte despre vindecarea sufletească în cadrul Tainei Sfântului Maslu, prima referinţă care se naşte în mintea noastră nu ar trebui să fie cea legată de păcat, ci cea legată de boli psihice. Maslul se adresează aşadar nu doar bolilor fizice, ci şi celor sufleteşti. F. W. Puller continuă linia argumentului său şi consideră că acest canon respinge indirect o eventuală existenţă a iertării păcatelor prin ungerea cu untdelemn sfinţit în cadrul Tainei Maslului ("The Anointing of the Sick...", p. 75). Considerăm că argumentul său este puţin forţat. Este adevărat că acest canon se referă doar la vindecarea trupească şi psihică a persoanei umane şi nu precizează în nici o formă iertarea păcatelor, dar este departe de a propune o separare a citatului din Epistola Sfântului Apostol Iacov aşa cum face, spre exemplu, Beda Venerabilul. De asemenea, Puller este constrâns să recunoască faptul că această ipoteză a sa poate fi aplicată cel mult la nivel local, deoarece canonul Sinodului de la Pavia (850), pe care îl vom analiza în continuare, susţine cât se poate de clar existenţa iertării păcatelor prin Taina Sfântului Maslu.
Sinodul de la Pavia (850)
Canonul privitor la Taina Sfântului Maslu decis în unanimitate la Sinodul de la Pavia (850) precizează următoarele: "De asemenea, acea Taină minunată menţionată de Sfântul Apostol Iacov (...) trebuie să fie explicată creştinilor printr-o propovăduire profundă, deoarece este adâncă şi cu totul mai presus de cuvânt. Prin ea se dă atât iertarea păcatelor, cât şi, ca o consecinţă, vindecarea trupească, dacă acestea sunt cerute cu credinţă şputernicăţ". Episcopii prezenţi la acest sinod par preocupaţi de faptul că Taina Maslului nu era suficient de cunoscută de majoritatea creştinilor. De aceea ei cer în mod expres ca preoţii să predice mai des în această privinţă şi să îi facă pe creştini să înţeleagă importanţa majoră a acestei Tainei. Însă problema care apare aici este că vindecarea trupească devine doar o consecinţă a iertării păcatelor. Iertarea păcatelor devine astfel scopul principal al Tainei Maslului, iar vindecarea trupească devine un efect secundar. Din păcate, această idee va fi preluată de gândirea scolastică din secolele X-XII, iar Taina Sfântului Maslu va deveni extrema unctio, un fel de Taină a Pocăinţei însoţită de o ungere cu untdelemn şi menită să îi ajute pe bolnavii aflaţi pe patul de moarte să ajungă în Împărăţia cerurilor. Din pecetea vindecării, ungerea cu untdelemn se transformă în ultima pecetluire a muribunzilor.
Mărturia episcopului Victor al Antiohiei
Episcopul Victor al Antiohiei ne-a oferit un comentariu asupra Evangheliei Sfântului Marcu. În momentul în care ajunge la capitolul 6, versetul 13, Victor al Antiohiei afirmă că mai există două mărturii în Noul Testament. Alături de pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov, Victor mai citează şi pasajul din Luca 9, 16: "Iar ei, plecând, mergeau prin sate binevestind şi vindecând pretutindeni". Comentând asupra celor trei versete, Victor afirmă: "Untdelemnul vindecă durerile şi este de asemenea o sursă de lumină şi bucurie. Untdelemnul ungerii semnifică, aşadar, atât mila Domnului, cât şi vindecarea bolii şi iluminarea inimii. Este clar pentru fiecare creştin că rugăciunea reprezintă baza tuturor acestor efecte, în timp ce uleiul reprezintă simbolul lor". Victor al Antiohiei consideră că, şi în starea sa naturală, untdelemnul este extrem de util existenţei umane. Aşa cum am afirmat într-unul dintre primele materiale dedicate acestei secţiuni, untdelemnul era utilizat ca medicament în lumea antică. De asemenea, untdelemnul era folosit în prepararea hranei şi, dacă era amestecat cu alte arome şi substanţe, chiar ca produs de cosmetizare a corpului. Însă untdelemnul primit la Maslu are cu totul alte efecte, un fapt observat pe îndelete de Victor al Antiohiei. El consideră drept efect principal vindecarea trupească, dar, pentru cea sufletească, foloseşte expresia interesantă de "iluminare a inimii". Creştinul vindecat nu este doar restaurat la condiţia de dinaintea apariţiei bolii, ci primeşte şi o iluminare. Un progres duhovnicesc se înregistrează în acest caz. De asemenea, un alt element important menţionat aici este că uleiul reprezintă doar un simbol, în timp ce adevărata bază a vindecării stă în rugăciunea credinţei, aşa cum o numeşte Sfântul Apostol Iacov. În mod surprinzător însă, verbul "reprezintă" care apare în ultima frază este pus în original la timpul trecut, ceea ce a determinat cercetătorii să se întrebe dacă la Antiohia Maslul mai era utilizat. Considerăm că în acest caz avem de-a face doar cu o eroare a unui copist. În materialul următor ne vom concentra asupra modului cum a fost administrată Taina Maslului în Bisericile ne-calcedoniene.