Zbuciumatul secol XX şi activitatea primilor cinci patriarhi

Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române este un prilej de a rememora activitatea primilor patriarhi ai României şi de a le aprecia contribuţia la consolidarea unităţii de neam şi de credinţă. Despre aspectele definitorii ale activităţii primilor cinci patriarhi ai României, ne-a oferit mai multe detalii părintele lector universitar doctor Cosmin Cosmuţa de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. 

După Marea Unire a românilor de la 1918 într-un singur stat, s-a impus şi o unire pe plan bisericesc. Am putea spune că această unificare bisericească a românilor din fostele provincii istorice a fost fundamentul ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de ­Patriarhie?

Anul 1918 a fost punctul din care a demarat și procesul unificării bisericești, ca un pas important spre ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie. Creș­terile înregistrate atât de stat, cât și de Biserică, în ce privește teritoriul, numărul cetățenilor, respectiv al credincioșilor, au adus și o creștere a prestigiului celor două entități, iar în cazul Bisericii noastre, ea a căpătat o însemnătate pe care nu o mai cunoscuse în rândul Bisericilor Ortodoxe. În acest context, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie a venit oarecum ca un lucru de la sine înțeles. Firescul situației a fost confirmat și de ușurința și rapiditatea cu care Patriarhia Ecumenică a recunoscut noul statut al Bisericii din România, după ce, cu câteva decenii mai devreme, ezitase atât în a-i recunoaște aceleiași Biserici autocefalia. Ultimul mitropolit primat al României a devenit, în 1925, primul său patriarh și întâiul dintr-un șir care până astăzi numără șase întâistătători în fruntea Bisericii noastre.

Au urmat perioade favorabile misiunii pe care Patriarhia Română avea să o îndeplinească, dar şi momente de mari încercări. Care au fost perioadele cele mai grele pentru primii patriarhi ai României?

În cea mai mare parte, perioadele de păstorire ale patriarhilor României, de-a lungul unui secol, s-au caracterizat prin provocări diverse, însă ele au alternat și cu câteva segmente de timp favorabile Bisericii. Dacă răstimpurile de relativă liniște și prosperitate, cum ar fi perioada interbelică sau cea de după 1989, nu ridică probleme atât de mari în ceea ce privește poziția și activitatea Bisericii Ortodoxe Române, apar în schimb controverse și discuții serioase legate de dictatura regală a lui Carol al II-lea (1938-1949), Al Doilea Război Mondial (1940-1945) și, mai ales, instalarea regimului comunist în România (1945-1948) și totalitarismul comunist (1948-1989). Pentru o corectă înțelegere a problemelor ivite, a acțiunilor întreprinse și a pozițiilor luate de patriarhii României în această perioadă, este nevoie să privim toate acestea în contextul vremii în care ele s-au petrecut.

Cum a rămas în istorie primul patriarh al României?

Miron Cristea a fost primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. A ajuns în această înaltă chemare din poziția de Mitropolit primat al României, pe care a ocupat-o din decembrie 1919. Până să urce însă în scaunul din fruntea Bisericii din România întregită, ca dascăl la Orăștie, ca student și doctorand al Univer­sității din Budapesta, ca secretar și consilier al Arhiepiscopiei Sibiului, ca Episcop al Caran­sebe­șului, a fost unul dintre reprezen­tanții de seamă ai românilor transilvăneni și ai luptei lor pentru libertate și unitate națională. A continuat această activitate și în calitate de Episcop al Caran­sebeșului, încercând să mențină caracterul românesc al școlilor confesionale ortodoxe din eparhie, în contextul în care autoritățile statului dualist încercau prin mijloace diverse să le desființeze ori să le maghiarizeze. În aceeași calitate, în octombrie 1918, la constituirea Consiliului Național Român din Caransebeș, își îndemna păstoriții: „Să nu ne pierdem răbdarea nici acum, ci să păstreze toți ordinea, buna liniște și să cruțe viața și avutul aproapelui, chiar și al acelor străini care ne-au fost răuvoitori, căci numai prin ordine vom da dovezi lumii că suntem vrednici de deplina libertate... Să nu ne compromitem noblețea sufletului prin neso­cotință și ușurătate și, mai ales, frumoasele zori ale libertății să nu le întunecăm cu porniri de vandalism copiat”.

A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, iar apoi a făcut parte din delegația care a prezentat la București, în 14 decembrie 1918, declarația de unire (alături de Vasile Goldiș, Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod și Caius Brediceanu). Cu siguranță acesta a fost punctul culminant al activității și implicării Episcopului Miron în planul luptei naționale, însă el a continuat munca pentru neamul și ­Biserica sa.

În decembrie 1919 a fost ales Mitropolit primat al României, iar de aici va lucra pentru înfiin­țarea Patriarhiei. Acest lucru, concretizat în mai multe etape, pe parcursul anului 1925 (decizie, legiferare, emiterea unui Tomos de recu­noaștere de către Patriarhia Ecumenică, învestirea și înscăunarea noului patriarh), a fost, fără îndoială, cea mai mare realizare a păstoririi lui Miron Cristea pe planul vieții bisericești din România. Alte acțiuni întreprinse sub autoritatea primului Patriarh (elaborarea unui nou Statut de organizare a Bisericii noastre, încercarea de demarare a proiectului unei Catedrale Naționale, participarea la Regența din anii 1927-1930, îndeplinirea funcției de prim-ministru în 1938-1939) nu aveau cum să ajungă la im­portanța și semnificația celei din 1925.

Anii de război au pus la grea încercare întreaga lume. Cum a făcut faţă acestor vremuri cel de-al doilea patriarh, Nicodim Munteanu?

Nicodim Munteanu a fost cel de-al doilea patriarh al României. El a ajuns în fruntea Patriarhiei Române într-un moment ce marca declanșarea unor evenimente majore pe plan mondial, evenimente care vor determina schimbări radicale și în răsăritul Europei, prin urmare și în România. Alegerea sa a însemnat începutul unei tradiții în Biserica Ortodoxă Română, conform căreia Mitropolitul Moldovei este ales Patriarh al României. De la Nicodim Munteanu până astăzi lucrurile s-au petrecut astfel de fiecare dată, fără ca această procedură să devină obligatorie.

Deși anii de război au avut partea lor de dificultăți și în ceea ce privește Biserica, credem că adevăratele greutăți pentru Patriarhul Nicodim au început la încheierea războiului (1945), când rămânerea de trupe sovietice pe teritoriul țării noastre (acestea s-au retras abia în 1958) și, mai ales, intrarea României în sfera de influență sovietică au adus provocări necunoscute până atunci. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât noul și „marele prieten de la răsărit” a căutat ca și prin intermediul Bisericii să își subordoneze țările est-europene.

Problematică a fost perioada de după 23 august 1944, când au devenit evidente eforturile rusești de a instala și în România un regim de tip sovietic. Noile auto­rități românești încercau să creeze o apropiere între Biserica Română și cea Rusă, dar ierarhii noștri au văzut aici (pe bună dreptate) un efort de subordonare a Ortodoxiei românești față de Biserica Ortodoxă Rusă. Din această cauză, la începutul anului 1945, invitat fiind la Moscova, la ceremonia de întronizare a lui Alexei I ca Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, Patriarhul Nicodim a refuzat, invocând motive de sănătate. A trimis în locul său o delegație condusă de Episcopul Iosif Gafton al Argeșului.

Patriarhul Nicodim s-a mai opus pe parcursul anului 1945 și în cel următor câtorva încercări ale autorităților comuniste (din 6 martie 1945 se afla la conducerea țării Guvernul Dr. Petru Groza) de a-l convinge să efectueze o vizită la Moscova. Totuși, în toamna lui 1946 a trebuit să facă și acest pas, convins se pare de alternativa sugerată de autorități: vor da o lege pentru pensionarea episcopilor, defavorabilă ierarhilor. Spre a preveni acest lucru, Patriarhul a ­acceptat să-și pregătească vizita în URSS, dar a avut o atitudine foarte rezervată pe durata vizitei.

În lunile mai-iunie 1947, Patriarhul Alexei I al Moscovei a vizitat România în fruntea unei delegații a Bisericii Ortodoxe Ruse. Cu această ocazie a anunțat pregătirea unui Congres panortodox la Moscova și a propus crearea unui front comun anticatolic al tuturor Bisericilor ortodoxe. Patriarhul Nicodim a avut o atitudine cvasiostilă față de toate propunerile întâistătătorului rus, sugerând prin aceasta autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și lipsa dispo­nibilității acesteia de a se așeza sub umbrela Moscovei.

Sprijinitor de seamă al tânărului rege Mihai I, Patriarhul ­Nicodim n-a supraviețuit mult abdicării forțate a acestuia de la tron (30 decembrie 1947). A trecut la Domnul în luna februarie 1948, în al 84-lea an al vieții.

Printre cei mai greu încercaţi de vremurile ostile în care a suferit întreaga ţară a fost şi Justinian Marina.

Justinian Marina a avut cea mai lungă perioadă de păstorire dintre întâistătătorii Bisericii Ortodoxe Române din primul veac de patriarhat (aproape 30 de ani), dar a fost probabil și cea mai dificilă, cel puțin din punct de vedere al relației cu autoritățile de stat. Comunismul se instalase deplin. Pe parcursul anului 1948, Biserica va fi cu totul îndepărtată din viața statului (armată, școală, spitale, închisori etc.), urmând să-și des­fășoare activitatea strict în cadrul parohial și al lăcașului de cult.

În acest context dificil, Patriarhul Justinian a fost perceput de mulți ca fiind „omul comuniștilor”, „Patriarhul roșu” etc. Această percepție asupra Patriarhului și a Bisericii s-a răspândit îndeosebi în rândul diasporei românești din Occident (inclusiv din Statele Unite), având între cauze și unele rapoarte și analize, destul de superficiale, făcute de diferite instituții din câteva țări vestice.

O problemă pe care autoritățile statului o vor „rezolva” în toamna lui 1948 a fost cea a Bisericii ­Române Unite. Acțiunile din acel an ale regimului de la București, prezentate sub denumirea de „revenirea greco-catolicilor la Bise­rica-mamă Ortodoxă” au făcut ca până astăzi să persiste în rândul greco-catolicilor ideea că Biserica Ortodoxă a conlucrat cu auto­ritățile statului comunist ateu pentru desființarea Bisericii Unite. De fapt, aici mai are o contribuție și soluția găsită de unii din repre­zentanții Bisericii Române Unite care, înaintând autorităților comuniste memorii prin care cereau recunoașterea legală pentru cultul lor și neputând acuza regimul pentru situația creată, au aruncat toată vina asupra Bisericii Ortodoxe ca singura responsabilă și principala beneficiară a situației defavorabile a Bisericii Greco-Catolice. Este adevărat că Patriarhul Justinian a avut chiar de la instalarea în scaun intenția de a găsi o soluție pentru această problemă, dar nu știm ce rezolvare ar fi găsit fără amestecul statului.

Un capitol important în preocupările și activitatea Patriarhului Justinian a fost cel al monahismului. Încă din 1949 a declanșat un proces care avea ca scop reorganizarea monahismului prin repopularea și înduhovnicirea unor mănăstiri. Din păcate, autoritățile au considerat că prin aceste măsuri monahismul românesc ia un avânt prea mare și în 1959 au emis cunoscutul Decret 410, care a determinat o scădere drastică a numărului de viețuitori din mănăstiri și chiar închiderea unora dintre așezămintele de acest fel.

La sfârșitul anilor ʼ40 și în anii ʼ50, majoritatea românilor aștep­tau „să vină americanii” spre a înlătura regimul comunist. Oamenii pur și simplu nu puteau crede că Occidentul va lăsa țările din estul Europei în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Mulți considerau că e vorba de săptămâni sau luni, în cel mai rău caz doi-trei ani. Între puținii care au văzut realist această ches­tiune, Patriarhul a explicat unui grup foarte restrâns de apropiați, între care și tânărul monah Bartolomeu Anania, viitorul Mitropolit al Clujului, cum vede el această chestiune: „Voi sunteți tineri, credeți că vin americanii. Eu nu voi încerca să vă stingheresc credința voastră, credeți ce vreți. Dar politica Bisericii o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, sau cel puțin nu vin curând, că această stăpânire comunistă este de durată... Eu vreau ca pe durata acestei stăpâniri preoții mei să nu fie în pușcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie, pe cât e posibil”.

Din pricina atitudinii sale au existat încercări ale Securității de a-l izola sau de a-l îndepărta din scaun, prin anii 1958-1960. Chiar dacă nu a reușit să împiedice arestările și aruncarea în închisorile comuniste a numeroși preoți (numărul lor este estimat la aproximativ 2.000 de persoane), după 1964 a fost între foarte puținii ierarhi (alături de Mitropolitul Nicolae Colan al Ardealului și de Episcopul Teofil Herineanu al Clujului) care au avut curajul să îi reintegreze în cler pe preoții care fuseseră deținuți politici.

Patriarhul Justinian a trecut la Domnul la 26 martie 1977, în timp ce, după o perioadă de spitalizare, vedea pe geamul automobilului cu care se deplasa prin București urmările devastatorului cutremur din 4 martie.

Care a fost activitatea Patriarhului Iustin Moisescu, în perioada marcată de demolările ceauşiste?

Iustin Moisescu a urcat în scaunul patriarhal în iunie 1977. Una din problemele cele mai mari cu care s-a confruntat Patriarhul Iustin a fost cea a demolării unor biserici din București. Sub pretextul modernizării și sistematizării Capitalei, regimul totalitar a reușit să scoată din peisaj mai multe biserici, fără să țină seama de valoarea lor spirituală, istorică sau artistică. În felul acesta au fost demolate 20 de biserici, iar șapte au fost mutate (translate) de pe amplasamentul inițial.

În spatele unora dintre aceste demolări a stat încercarea regimului Ceaușescu de a muta sediul Patriarhiei fie la Radu-Vodă, fie chiar în afara Bucureștilor, la Popești-Leordeni, fie la Mănăstirea Văcărești. Patriarhul Iustin, intuind că în spatele propunerii făcute de Nicolae Ceaușescu de a muta Institutul Teologic și Patriarhia din vechile amplasamente la Mănăstirea Văcărești stătea intenția de a elibera Dealul Mitropoliei prin dispariția ansamblului arhitectural de acolo, s-a opus categoric, însă acest lucru s-a soldat cu demolarea Văcă­reștilor. Patriarhul se afla într-o situație fără ieșire: orice variantă ar fi ales, urma să piardă ceva.

Cel puțin, bisericile translate, chiar dacă au fost mutate de pe locul în care au fost construite, au fost salvate de la distrugere, ele existând până astăzi.

Deși au existat voci care l-au acuzat pe Patriarhul Iustin de „colaboraționism” cu regimul comunist, o cercetare atentă și ne­tendențioasă a contextului românesc din anii ʼ70 și ʼ80 arată destul de clar faptul că întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din perioada respectivă poate fi considerat mai degrabă o victimă a regimului, care a avut de luptat pentru a-și menține Biserica în activitate. Patriarhul a trebuit să se confrunte cu ideile megalomanice ale șefului statului, care au determinat dis­pariția regulilor de conviețuire a Bisericii cu Statul, așa cum erau cunoscute până atunci. O dovadă a relațiilor încordate dintre capul Bisericii noastre și conducerea de stat din România a fost și conflictul Patriarhului Iustin Moisescu cu preșe­dintele Departamentului Cultelor, izbucnit din cauză că acesta din urmă încerca să reducă mereu numărul studenților din Institutele Teologice de la Sibiu și București, precum și tirajele publicațiilor bisericești. Patriarhul Iustin a trecut la cele veșnice în iulie 1986 la București, în plină epocă ceaușistă.

O nouă epocă, marcată de zorii libertăţii, ar fi o caracteristică a patriarhatului lui Teoctist Arăpaşu?

Teoctist Arăpașu a păstorit în ultimii ani ai regimului totalitar comunist, continuând linia ­predecesorului său. S-a retras din scaun în ianuarie 1990, dar în aprilie același an, la cererea preoților și credincioșilor, precum și la îndemnurile venite din partea Patriarhilor Alexandriei, Antiohiei și a Patriarhului Ecumenic, la chemarea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, a revenit în scaun.

Din 1990, activitatea întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române a fost una cu adevărat impresionantă. S-au deschis ori redeschis numeroase școli teologice, de nivel mediu și superior (multe dintre cele închise de regimul comunist). A început o activitate febrilă în ceea ce privește construcția de biserici de mir și mănăstiri. A explodat, efectiv, publicarea de cărți de cult, de rugăciuni, de spiritualitate, de ziare și reviste bisericești. S-au înființat numeroase așezăminte sociale sub patronajul Bisericii, unele din ele pe lângă mănăstiri.

Vizibilitatea Bisericii din România pe plan internațional a crescut foarte mult în anii de libertate, culminând în 1999, când Papa Ioan Paul al II-lea, la invitația Patriarhului Teoctist, a vizitat România în perioada 7-9 mai. A fost prima vizită oficială a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă, constituindu-se astfel într-o premieră mondială. După trei ani, întâistătătorul român a făcut, la rândul său, o vizită oficială la Vatican.

Legat însă de istoricul re­lațiilor cu Roma papală, Zoe Dumitrescu-Bușulenga evocă un moment despre care a aflat cu emoție în 1989 în capitala Italiei. Patriarhul Teoctist, în trecere prin Roma, a dorit să se întâlnească cu Papa Ioan Paul al II-lea, ceea ce a și făcut, în ciuda faptului că ambasadorul român i-a transmis Patriarhului că nu are aprobarea conducerii din țară pentru această întâlnire. A fost un act de revoltă, de nesupunere și de protest față de politica statului român totalitar.

În ceea ce privește atenția acordată de Biserică românilor din afara granițelor, trebuie să spunem că una din acțiunile cele mai însemnate din timpul Patriarhului Teoctist a fost reactivarea Mitropoliei Basarabiei (decembrie 1992). Legată de acest fapt este scrisoarea adresată la 19 mai 1993 de întâistătătorul Bisericii noastre Patriarhului Alexei al II-lea al Moscovei și al întregii Rusii, prin care Patriarhul Teoctist, evocând neajunsurile suferite de români sub diferitele ocupații rusești și sub cea sovietică, arăta justețea aducerii credincioșilor din Republica Moldova în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

În concluzie, cum ar putea fi caracterizată lucrarea misionară a primilor cinci patriarhi ai României?

Aruncând o privire de ansamblu asupra celor 100 de ani de patriarhat în Biserica Ortodoxă Română, putem concluziona că am avut în fruntea acesteia patriarhi vrednici, fiecare căutând să călăuzească „turma încredințată lui spre păstorire” pe calea mântuirii, prin vremuri prielnice sau vitrege. Patriarhul Miron a fost exponentul bucuriei unificării și înălțării Bisericii noastre la rangul cel mai înalt în rândul Bisericilor Ortodoxe, cel de Patriarhie. Vrednicul Nicodim a cârmuit corabia Domnului prin apele tulburi ale celui de-Al Doilea Război Mondial și a dat piept cu primele manifestări a ceea ce va deveni regimul totalitar comunist. Mult încercații Justinian, Iustin și Teoctist au avut a îmbina blândețea porumbelului cu înțelepciunea șarpelui spre a putea călăuzi poporul prin deceniile dominate de un regim totalitar și ateu, căruia nu i-ar fi displăcut să înlăture cu totul din societatea pe care voia să o clădească Biserica lui Hristos, fără să știe că aceasta nu putea fi biruită nici de puteri mai mari decât ale sale. Totuși, Patriarhul Teoctist s-a învrednicit să vadă poporul său scuturându-se de tiranie și înălțând din nou în libertate rugăciuni către Domnul. Nu putem, în aceste condiții, decât să fim mulțumitori lui Dumnezeu pentru toate și să nădăjduim că și pe viitor purtarea Sa de grijă va fi asupra Bisericii și poporului Său.