Adormirea Maicii Domnului, între credință și istoricitate

Cu puține excepții, sărbătorile închinate Maicii Domnului au la bază nu atât o fundamentare scripturistică, cât evlavia populară. De aceea nu este de mirare că pericopele evanghelice ce se citesc la aceste sărbători evidențiază cinstirea de care se bucura Maica Domnului încă din primele zile ale creștinismului: „Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca 11, 27-28).

Proclamarea creș­tinis­mului ca religie oficială a Imperiului Bizantin, în 380, de către Teodosie I cel Mare a contribuit la amplificarea sărbătorilor creștine. În acest context de libertate, nu trebuie uitate nici dezbaterile teologice și sinoadele ecumenice, care au oficializat, la rândul lor, evlavia populară. Una dintre sărbătorile ce evidențiază acest aspect este Adormirea Maicii Domnului, sărbătorită în fiecare an de Biserica Ortodoxă, dar și de către cea Romano-Catolică, cu nuanțe diferite, la 15 august.

Istoric, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului nu este în legă­tură cu Sinodul de la Efes, unde s-a clarificat în mare parte învă­țătura creștină despre Fecioara Maria. În secolul al VI-lea, împă­ratul bizantin Mauriciu a oficializat în imperiu sărbătoarea Ador­mirii Maicii Domnului pentru a sărbători inaugurarea unei biserici închinate Fecioarei Maria, înălțată la cer, nu departe de locul unde tradiția spune că ar fi mormântul Maicii Domnului.

La origine s-ar afla două documente, din anii 518 și 538, ce vorbesc despre viața monahului Teodosie Cenobitul și care amintesc despre construcția, în jurul anului 450, în Palestina, a unei biserici în cinstea Maicii Domnului. Tradiția merge un pic mai departe și susține că mormântul Maicii Domnului se află în valea lui Iosafat, cea despre care profetul Ioil o consideră ca „locul de judecată”: „Aduna-voi toate popoarele şi le voi coborî în valea lui Iosafat şi Mă voi judeca acolo cu ele pentru poporul Meu şi pentru moştenirea Mea Israel, pe care au împrăştiat-o între nea­muri şi ţara Mea au împărţit-o în bucăţi” (Ioil 4, 2). Desigur, simbolismul locului capătă o mai mare înțelegere dacă avem în vedere că una dintre cântările Utreniei amintește de faptul că Sfinții Apostoli au venit să o vadă pe Maica Domnului în ultimele clipe ale vieții sale: „Apostoli de la margini adunându-vă aicea, în satul Ghetsimani, îngropaţi trupul meu; şi Tu, Fiule şi Dumnezeule meu, primeşte duhul meu”. Alte mențiuni ale Părin­ților din Orient cu privire la această sărbătoare găsim la Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Ioan Damaschinul, Modest, Patriarh al Ierusalimului (prima jumătate a secolului al VII-lea) și Sfântul Gherman, Patriarh al Constantinopolului.

În Occident, sărbătoarea este introdusă în timpul Papei Teodor I, în anul 770, iar din secolul următor în vestul Europei sărbătoarea va fi cunoscută sub numele de Înălțarea la Cer a Maicii Domnului. În Franța, ea este sărbătorită în mod special din secolul al XVII-lea (mai precis din 1637), în amintirea nașterii regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, un moștenitor mult dorit de tatăl său, Ludovic al XIII-lea, ce l-a cerut în rugăciunile sale Maicii Domnului și a solicitat clerului catolic să facă procesiuni de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Faptul că Ludovic al XIV-lea s-a născut pe 5 septembrie 1738 justifică această tradiție.

Pentru simplii oameni din Antichitatea târzie sau din Evul Mediu, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului era singura zi liberă din cursul verii, o perioadă foarte încărcată din punct de vedere agrar. Ea se impune, cel puțin în tradiția iconografică occidentală, începând cu secolul al XII-lea, deci mult după apariția sa.

Este evident că în decursul timpului au fost diferite încercări de a găsi un fundament istoric al acestei sărbători. Altfel spus, ce i-a determinat pe simplii credincioși să aibă o evlavie deosebită față de acest ultim moment al vieții Maicii Domnului? Dacă am căuta răspunsul la această întrebare, am începe să analizăm cu instrumente științifice un eveniment al credinței, căci dincolo de orice nuanțare, mutarea la Viață a Maicii Domnului - moartea sau adormirea ei nu stau sub semnul obișnuitului. De altfel, întreaga ei viață a fost una ieșită din comun, atât prin discreția ei, cât mai ales prin devotamentul ei față de Dumnezeu, prin asumarea unui simplu cuvânt, „fie” momentul Bunei Vestiri. De aceea, „este adevărat că în Ierusalim găsim un mormânt al Maicii Domnului, dar în aceeași măsură este adevărat că el este gol, la fel ca mormântul Mântuitorului” (La tradition grecque de la Dormition et de l'Assumption de Marie, textes introduits, traduits et annotés par Simon C. Mimouni et Sever J. Voicu, Éditions du Cerf, Paris, 2003, p. 16).

Mergând pe aceeași linie, părintele Alexander Schmemann spunea: „Nu știm nimic despre ceea ce s-a întâmplat la moartea Mariei, Maica lui Iisus Hristos. Diferite istorisiri, împodobite cu dragoste și gingășie copilărească, au ajuns până la noi din creștinismul primar, dar tocmai din pricina varietății lor nu suntem constrânși în nici un fel să apărăm «istoricitatea» vreuneia dintre ele. La Adormire, pomenirea și dragostea Bisericii nu se concentrează asupra contextului istoric, asupra faptelor, nici asupra datei și locului în care această femeie unică, această Maică a tuturor maicilor, și-a încheiat viața pământească. Indiferent unde și când s-ar fi petrecut, Biserica e preocupată mai degrabă de esența și sensul morții ei, comemorând moartea celei al cărei Fiu, potrivit credinței noastre, a biruit moartea, a înviat din morți și ne-a făgăduit învierea și biruința vieții veșnice” (preotul profesor Alexander Schmemann, Preasfânta Fecioară Maria, traducere din limba engleză de Florin Caragiu, Editura BASILICA, București, 2014, p. 52).

Ce a reținut Biserica prin sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului? În primul rând, ceea ce a sintetizat în tropar: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viață fiind Maica Vieții, și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre”. Întreaga învățătură mariologică este cuprinsă în aproximativ 30 de cuvinte. Născătoare de Dumnezeu, pururea fecioară, mereu prezentă pentru cei care o caută și, mai mult decât atât, mijlocitoare cu putere multă în fața Mântuitorului Hristos, prin rugăciunile ei pentru oameni. Faptul că slujba din 15 august are unele asemănări cu cea a Prohodului Domnului dove­dește, încă o dată, că nu atât isto­ricitatea evenimentului, cât devotamentul simplilor oameni față de Maica Domnului este cel care confirmă credința Bisericii în mutarea fiecăruia dintre noi, la momentul potrivit, la Viață.