Biblia lui Wulfila, dovadă a vechimii creştinismului românesc

În îndelungatul proces de formare a poporului român, creştinismul a jucat un rol extrem de important în coagularea unei unităţi etnice ce trebuia să se apere în faţa presiunilor şi incursiunilor paşnice sau silnice ale competitorilor, prinşi în febra migraţiei şi a peregrinărilor. Cele două Rome creştine, cea veche şi cea nouă (Bizanţul), deveniseră ţinte predilecte ale acestor migratori, iar drumurile spre ele treceau, în cea mai mare parte, prin Dacia noastră. În acest context istoric a apărut Biblia lui Wulfila - conducătorul goţilor (cca. 311-382, după unii cercetători, sau cca. 310-385, după alţii), document de o deosebită valoare pentru înţelegerea unui capitol mai puţin cunoscut din istoria creştinismului existent la vremea aceea în teritoriile de la Istru.

Coborâţi din părţile baltice spre cele ale Azovului, goţii au fost primul val de migratori care, împinşi de huni, s-au instalat pe pământurile Daciei, unde au rămas timp de peste un secol. Din această pricină, Dacia era numită în epocă, susţin istoricii vremii, Goţia sau „Ţara goţilor“. Bine organizaţi şi disciplinaţi, goţii au sfârşit, în mare parte, prin a se creştina, evident, sub influenţa băştinaşilor. Aceasta explică numeroasele elemente lingvistice latine, atât în textul Bibliei conducătorului lor, Wulfila (nume care are în rădăcina sa cuvântul „volf“ , adică „lup“, animalul-totem al populaţiei dacice), cât şi în alfabetul gotic, aşa-zis runic, care stă la baza limbii şi alfabetului germanic de astăzi.

Cea mai valoroasă carte din Suedia

Biblia lui Wulfila, sau „Codex Argenteus“, este unul dintre cele mai celebre manuscrise din lume şi, în mod sigur, cea mai valoroasă carte din Suedia. Manuscrisul se păstrează la Biblioteca Universităţii din Uppsala. Iniţial, această Biblie a avut 336 de pagini, la Uppsala păstrându-se 187. File din acelaşi manuscris mai există la Speyer, în Germania, la Wolfenbüttel şi la Milano. „Codex Argenteus“ a fost copiat probabil la Ravenna, în Italia, în perioada ostrogoţilor, pentru regele Theodoric cel Mare, la începutul secolului al VI-lea. Documentul este scris pe un pergament subţire de culoare violet, cu cerneală cu praf de argint şi aur, de unde şi numele său. Manuscrisul a fost descoperit în secolul al XVI-lea în mănăstirea benedictină din Werden, Germania. Până în 1600, a trecut prin mâinile împăratului Rudolph al II-lea, după care a ajuns la Praga. În 1648, după ce suedezii au ocupat Praga, au luat Biblia ca pradă de război şi au dus-o la Stockholm, fiind depusă în biblioteca reginei Christina. După abdicarea reginei, a fost luată de bibliotecarul Isaac Vossius şi dusă în Olanda. În 1669, însă, a fost cumpărată de Magnus Gabriel de la Gardie, cancelarul Universităţii din Uppsala, care a readus-o în Suedia, unde se află şi în prezent.

Goţii, început de creştinare pe pământ dacic

Referindu-se la goţi şi la momentul creştinării lor, pr. Haralambie Rovenţa, profesor de exegeză a Noului Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti în perioada interbelică, spunea: „Strămoşii germanilor, goţii, au avut primul lor început de civilizaţie (şi de creştinare, n.r.) aici pe pământul românesc. Primele lor buchii s-au format aici, după cum şi credinţa creştină goţii şi-au săpat-o tot aici. La aceasta am contribuit noi, prin strămoşii noştri, în mare măsură. Biblia lui Wulfila poate da serioase concluzii atât pentru existenţa şi vechimea creştinismului nostru în Dacia, cât şi cu privire la manuscrisele de limbă latină, care trebuie să fi existat şi să fi circulat în această parte, prin strămoşii noştri, care nu-şi despărţiseră atunci limba lor proprie de cea a fraţilor latini din restul imperiului“.

Biblia circula în Dacia înainte de venirea goţilor

Sunt cercetători care afirmă că în Dacia circula Biblia în limba latină înainte de venirea goţilor. Ei susţin că, încă de la început, creştinismul s-a folosit pentru răspândirea lui de limba proprie fiecărui popor căruia i se adresa. Lucru de altfel cunoscut chiar de pe vremea Apostolilor, care, în ziua Cincizecimii, au început să vorbească toţi în limbi diferite, încât mulţimea adunată la Ierusalim din toate părţile lumii s-a umplut „de nedumerire, că-i auzea fiecare grăind în limba sa“.

Propovăduirea creştinismului în primele secole nu s-a făcut în Dacia numai pe cale orală, ci şi pe calea scrisului, prin redarea în limbile proprii a Vechiului Testament şi a Noului Testament. Unii cercetători afirmă că traducerea Sfintei Scripturi a început încă din veacul al II-lea d. Hr., cum atestă Tertulian (197) sau şi mai lămurit Sfântul Ioan Gură de Aur, care preciza, la începutul veacului al V-lea, că astfel de traduceri s-au făcut pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani şi mai ales pentru popoarele mărginaşe imperiului, cum erau şi cele din Dacia.

De manuscrisele în limba latină ale dacilor se va fi folosit şi Wulfila în traducerea sa, ceea ce ar explica nu numai enigmatica influenţă latină asupra vocabularului traducerii Bibliei şi a alfabetului inventat de el, ci şi îndemnul traducerii înseşi. În acest sens, există şi o dovadă academică.

Alfabetul gotic, copiat după cel getic

În 1957, savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analiza în cartea sa „Despre literele şi limba geţilor sau goţilor“ mai multe alfabete zis gotice, prin comparaţie cu cel getic primitiv. El mărturisea că s-a inspirat din lucrarea unui alt savant, arhiepiscopul de Upssala, Joannes Magnus Ghotus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi“, publicată la Roma în 1554, în care se prezenta, pentru prima dată, alfabetul getic.

În această lucrare se demonstrează că regele Wulfila (coborâtor din partea mamei din captivi creştini strămutaţi în Capadocia în secolul al III-lea, hirotonit episcop al goţilor în jurul vârstei de 30 de ani, de către Eusebiu al Nicomidiei) a inventat alfabetul gotic inspirându-se din cel getic. În acest alfabet, considerat cel mai nou la vremea aceea, a tradus Wulfila Biblia. Pentru traducerea sa, a folosit Septuaginta şi textul grecesc al Noului Testament. Există însă o tradiţie care susţine că Wulfila ar fi tradus Biblia fără Cărţile Regilor, însă.

Cei doi cercetători, Vulcanius Brugensis şi Johannes Magnus, au avut la dispoziţie surse antice şi medievale foarte rare, care astăzi nu mai sunt disponibile, cum ar fi discursurile lui Cato cel Bătrân (234-149 î. Hr.), din care citează: „Faptele de vitejie ale geţilor fuseseră cântate de poeţii lor, acompaniaţi de flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei“.

În acelaşi sens vorbeşte şi Publius Ovidius Naso (43 î.Hr.-17 d. Hr.), un martor autentic, care timp de 10 ani a trăit printre geţii din nordul Imperiului Roman, le-a învăţat limba, ba chiar a scris în limba getă mai multe poeme, dintre care ne-a parvenit unul, păstrat în rezumat în Pontica.

Horepiscopii care sfinţeau şi hirotoneau

Aşadar, celebra Biblie a lui Wulfila se constituie într-un document doveditor al vechimii creştinismului pe teritoriile dacilor. Limba în care a fost scrisă contrazice ipoteza unor istorici, care consideră creştinismul românesc de dată mult mai recentă, precum şi inexistenţa unor forme de organizare canonică în această perioadă incipientă a creştinării. Este de acum dovedit faptul că, încă din perioada lui Teofil Gotul, spre exemplu, episcop dac prezent la Sinodul de la Niceea din 325, existau pe aceste pământuri „horepiscopi“ care, fără a avea vreo eparhie cu reşedinţă stabilă, săvârşeau Taina Hirotoniei sau sfinţeau lăcaşurile de închinare, acolo unde era trebuinţă, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor, peste care îşi pusese mâinile însuşi Sfântul Apostol Andrei. Nu este exclus, aşa cum considera Nicolae Iorga, ca în aceeaşi perioadă, paralel cu horepiscopii şi episcopii legiuiţi, să fi activat şi „călugări bătrâni, vestiţi prin evlavia lor, aleşi de popor“, după datini mult mai vechi.