Biserica creștină din Siria în contextul dezbaterilor niceene

Primele şase secole din istoria Bisericii Siriene constituie o perioadă a contrastelor. Pe de o parte, creştinismul din graniţele Imperiului Roman se bucura de proaspăta libertate creditată de Sfântul Constantin cel Mare prin Edictul de la Milan (313), iar, pe de altă parte, cel din Imperiul Persan se lămurea în focul persecuţiilor.

Într-o atentă radiografie, iată ce spune în acest sens W. Winkler: „Evoluţia majoră a Bisericii din Imperiul Roman, după Edictul de la Milan, precum şi erezia ariană, combătută în Sinodul I de la Niceea (325), nu au avut nici un impact asupra Bisericii din Persia. Dimpotrivă, sub parţi atitudinea faţă de creştinism a fost una de toleranţă, iar sub primii Sasanizi a fost numai izolat. Persecuţiile, motivate de aşa-zisa apostaziere de la Zoroastrism, au început în timpul domniei regelui Shapur II, contrastând cu dezvoltările din Imperiul Roman” (W. Winkler, Syriac Literature, 2003, p. 11).

Primele patru secole ale creştinismului sirian au fost marcate de persecuţiile regilor sasanizi (226-651). După Edictul de la Milan (313), creştinii din Biserica Orientală au fost consideraţi prieteni ai Imperiului Roman. Aceasta a fost scânteia care a aprins focul prigoanelor persane, mai ales în timpul lui Shapur II (309-379). Biserica Siriană a fost cu totul izolată de restul bisericilor Imperiului Roman, dezvoltându-se între graniţele Imperiului Persan. În acest context s-ar fi conturat, după unele păreri, primele tendinţe ale hristologiei miafizite, opusă hristologiei alexandrine de tip monofizit.

Creștinismul sirian și specificul său semitic

Statornicită pe de o parte în tradiţia semitică, cu vechile rădăcini iudaice, preponderent întâlnite în formele de imnografie, poezie şi predică, literatura primilor Părinţi sirieni din arealul de dominaţie persană a rămas normativă pentru perioada primelor patru secole creştine. Într-o luptă continuă cu dualismul zoroastrianist al Imperiului Persan şi suferind în focul persecuţiilor, Biserica Siriană de Răsărit a progresat în mod paradoxal, devenind cu timpul foarte bine organizată şi centralizată. Mai mult decât atât, în pofida opresiunii politice persane, creştinismul semitic sirian a dat naştere unui misionarism activ, întărit de o trăire ascetico-mistică autentică, alimentată de primele scrieri ale literaturii siriene din primele patru veacuri. Persecuţiile au luat sfârşit abia în anul 399, odată cu întronizarea regelui Yazdgird I. Relaţiile diplomatice între cele două părţi au fost reluate prin implicarea directă a împăratului roman Arcadius care, îngrijorat de soarta creştinilor din Imperiul Persan, a trimis în două rânduri pe episcopul Marutha de Maipherqat (399, 409) să facă misiune printre fraţii din lumea păgână (Soro, Op. cit., pp. 163-164).

Afraate, înțeleptul persan

Unul dintre Părinţii care au dus mai departe tradiţia teologiei siriene de limbă seminită, aprofundând în mare parte relaţia dintre iudaism şi creştinism, a fost Afraate, Înţeleptul Persan (280-345). A fost călugăr şi apoi episcop la Mănăstirea Mar Mattai, foarte aproape de oraşul iranian Mosul. În unele manuscrise este identificat sub numele de Iacob, fapt ce a făcut să fie confundat cu Iacob de Nisibe. Numele său este însoţit aproape totdeauna de epitetul „Înţeleptul Persan”, consemnat la jumătatea secolului X, în Lexiconul lui Bar Bahul. Datorită notorietăţii sale, se numără, alături de Sfântul Efrem Sirul, în rândul celor mai reprezentativi Părinţi ai Bisericii Siriene, după unii teologi fiind chiar primul dintre ei. Ca scriitor a rămas memorabil pentru cele „23 de Demonstraţii” ale sale, un buchet de scrisori cu caracter hristologic şi mistic, elaborate în limba siriacă. În această colecţie epistolară pot fi găsite de asemenea învăţături şi sfaturi cu referinţă practică: despre post, credinţă, dragoste, semnificaţia sărbătorii pascale, milostenie etc. În accepţiunea părintelui sirian, Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat. El Se jertfeşte pentru a-l împăca pe om cu Dumnezeu Tatăl. „Sfântul Duh are atribute divine. Biserica este adunarea sfântă a credincioşilor... şi... după moarte, sufletul doarme până la înviere, fiind într-o stare de inconştienţă, neosebind binele de rău”. Evidenţa importanţei Sfântului Părinte pentru Biserica Siriană reiese din perspectiva deosebită pe care o oferă, prin scrierile sale, perioadei creştinismului primar şi mai ales textului scripturistic novotestamentar - Vezi: Remus RUS, Dicţionar enciclopedic..., p. 17; Aryeh Kofsky and Serge Ruzer, Logos, Holy Spirit and Messiah: aspects of Afraat’s theology reconsidered, în OCP, nr. 2/2007, p. 347; SC, no. 349, pp. 34-40; Jacob Neusner, Aphrahat and the judaism. The chris­tian-jewish argument în fourth-century Iran, în Studia Post-Biblica, volumen undevicesium, Leiden, E.J. Brill, 1971, p. 4.

Atât persoana, cât şi opera sa fac mărturia unei tradiţii independente, care a supravieţuit în afara principalelor Biserici de limbă greacă sau latină. Teologia sa a luat naştere separat de ideile hristologice care se regăsesc formulate la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, dezvoltându-se într-o notă cu totul originală. Adversarii săi nu au fost arienii, ci virulenţa acidă a iudeilor care-i socoteau pe creştini „slujitori ai unei fiinţe create, ai unui om născut şi apoi crucificat, pe care Îl numeau în mod ilogic «Fiul lui Dumnezeu»” (Alorys Grillmeier, Christ in the Christian Tradition, vol. I, pp. 214-215).

Specificul niceean al teologiei lui Afraate

Cu toate că, după mai mulţi cercetători, Afraate ar fi fost străin de hotărârile Sinodului Ecumenic de la Niceea, totuşi expresiile folosite, profund teologice („Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină” etc.), evidenţiază ortodoxia învăţăturilor sale, desprinse dintr-o cunoaştere precisă a scrierilor scripturistice. Iată ce spune în acest sens teologul german Aloys Grillmeier: „În Afraate avem mărturia adevărată a unei tradiţii vii şi independente, poziţionată în afara principalelor Biserici de limbă greacă şi latină, care nu are cunoştinţă despre dumnezeirea Mântuitorului Hristos, aşa cum a fost ea statornicită în tradiţia primelor sinoade ecumenice sau chiar în învăţătura Bisericii de dinainte de Sinodul de la Niceea. Argumentul unei astfel de afirmaţii se fundamentează pe textul Demonstraţiei XVII. Aici Hristos este numit Dumnezeu, această denumire nefiind luată în sensul strict niceean. Sinodul de la Niceea nu este menţionat nicăieri în opera lui Afraate, aşa cum nu sunt menţionate nici principalele sale decretări, precum «fiinţă din fiinţă» sau «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat». Oponenţii săi nu sunt arienii, ci iudeii. Acuzaţia lor faţă de creştini era: «Voi slujiţi unei fiinţe omeneşti născute şi răstignite ca om, numind un fiu al omului Dumnezeu, ştiind de altfel că Dumnezeu nu a avut nici un fiu, iar Acest Iisus care a fost răstignit este Fiul lui Dumnezeu» (Dem. XVII, 1)... Pentru a demonstra justeţea convingerilor sale, Afraate aduce exemple din Sfânta Scriptură în care Dumnezeu Însuşi foloseşte asemenea cuvinte omeneşti: «Îl numim Dumnezeu precum L-a numit şi Moise, Întâiul născut şi Fiu, aşa cum a zis despre El Israel şi mai Mare decât toţi profeţii» (Dem. XVII, 11). Cu siguranţă această justificare nu este decât un argumentum ad hominem împotriva iudeilor, un simplu mod de exprimare. Nu înseamnă că Afraate şi-ar fi înţeles propriile comentarii pe acelaşi nivel” (Aloys Grillmeier, Christ in the Christian Tradition, vol. I, pp. 214, 215).