Biserica din acoperişul căreia a crescut o pădure

Vasta este o aşezare mică din Peloponez, Grecia, care ar fi rămas necunoscută până astăzi dacă n-ar fi existat aici o biserică unică în lume. Oamenii obişnuiţi şi oamenii de ştiinţă rămân, deopotrivă, uimiţi la vederea sfântului lăcaş, al cărui acoperiş subţire susţine, de sute de ani, 17 copaci, cei mai mulţi cu o înălţime de 30 de metri şi cu o greutate de peste o tonă. Întregul fenomen depăşeşte orice explicaţie omenească, cu atât mai mult cu cât nici măcar o rădăcină nu se vede în interiorul bisericii, pe tavan sau pe vreun perete al clădirii.

Pelerinajele în Vasta nu se încheie niciodată. Indiferent de anotimp, creştini sau simpli curioşi vin să vadă cu ochii lor minunea. Mărturie a puterii dumnezeieşti, Biserica Sfintei Teodora este un loc în care mulţi credincioşi îşi găsesc alinare în necazuri şi dureri. Datorită faptului că Sfânta Teodora din Vasta este mult iubită de localnici, dar şi de creştinii din lumea largă, Biserica Ortodoxă a Greciei a canonizat-o.

Se impune aici o clarificare necesară, având în vedere că, adesea, credincioşii o confundă pe Sfânta Teodora de Peloponez cu Sfânta Teodora din Alexandria, cea care s-a nevoit într-o mănăstire de călugări, după ce s-a îmbrăcat în haine de bărbat. Teodor, după numele de monah, a fost acuzat de unii călugări că a lăsat însărcinată o oarecare femeie nemăritată. Teodor nu s-a împotrivit învinovăţirii. După ce a fost scos afară din mănăstire, a luat copilul şi l-a crescut în pustia din apropiere. După şapte ani de chin, egumenul mănăstirii l-a primit înapoi pe "călugăr". Adevărata identitate a sfintei a fost descoperită numai la moarte, doi ani mai târziu, în anul 490. Toţi s-au minunat de bunătatea şi răbdarea acelui "călugăr", care crescuse un copil din flori, al cărui tată nu avea cum să fie. Egumenul mănăstirii a avut parte de o vedenie în care Teodora era primită în ceruri cu măreţie de către o ceată de îngeri. Despre copilul crescut de sfântă se spune că a ajuns egumenul mănăstirii.

Jertfa

"Fie ca trupul meu să devină biserică, sângele meu să devină râu de apă, iar părul meu să devină pădure de copaci", au fost ultimele cuvinte ale Sfintei Teodora, înainte de a-şi da sufletul, pe câmpul de luptă. Se întâmpla în secolul al XI-lea, în vremea Bizanţului, când sătucul în care trăia Teodora a fost asaltat de hoardele duşmane. Şi-a iubit atât de mult consătenii şi pământul natal, încât s-a înrolat în rândurile luptătorilor şi pentru a nu fi respinsă din oaste s-a deghizat în soldat. Jertfa tinerei i-a impresionat pe oamenii din Vasta şi în cinstea ei au ridicat între secolele X şi XII o biserică. Sfântul lăcaş, care poate fi văzut şi astăzi, este construit chiar pe locul unde a avut loc bătălia şi unde se află mormântul Sfintei Teodora.

Nu a trecut mult timp de la înălţarea bisericuţei, că un râu şi-a săpat drum chiar pe sub temelia acesteia. Mai apoi, din acoperiş au început să crească arbori ale căror rădăcini nu se văd nici în interiorul sfântului lăcaş, nici în exteriorul acestuia sau pe sub tavan.

O taină

După sute de ani, astăzi se pot vedea pe acoperişul bisericuţei 17 copaci uriaşi. Mulţi au o înălţime de peste 30 de metri. Unii dintre ei au o grosime de peste un metru şi o greutate de peste o tonă. Deşi acoperişul bisericuţei este subţire, rezistă ca prin minune sub presiunea arborilor. Oameni de ştiinţă din Grecia, America, Europa au studiat cazul pentru a "înţelege" misterul, folosindu-se de cele mai noi metode de cercetare, însă s-au dovedit neputincioşi în a explica fenomenul. Mărturiile multora dintre ei conduc la aceeaşi concluzie: biserica ridicată în cinstea Sfintei Teodora de Peloponez este o minune, unică în lume, tainică, de nepătruns cu mintea omenească.

Mărturiile oamenilor de ştiinţă

Loukas Constantin, geolog: "Nu există explicaţie din partea geologiei. Este vorba de o minune continuă".

Gheorghe Raptis, silvicultor: "Întregul fenomen depăşeşte orice explicaţie logică, firească şi ştiinţifică a omului".

Elefterie Beligiannis, inginer: "De vreme ce vânturile care suflă acolo au puterea să dezrădăcineze arbori, se înţelege clar cu ce mare putere apasă cei 17 copaci asupra acoperişului".

Elena Stavrogiannis, arhitectă: "Fenomen inexplicabil ştiinţific. Puterea greutăţii şi a vânturilor ar fi trebuit ca, datorită poziţiei bisericuţei, dar şi datorită construcţiei provizorii a acesteia, şi ţinând seama şi de vechimea ei, să ducă la distrugerea sa. Însă ea a rămas în picioare de atâtea secole, fără stricăciuni serioase".

Makrigiannis, geolog: "Şaptesprezece uriaşi sprijiniţi pe nimic. Toţi aceşti arbori imenşi sunt înrădăcinaţi pe nimic sau, mai bine zis, pe acoperişul gros de câţiva centimetri! Cea mai mare surpriză ne aşteaptă înăuntru. Nici o rădăcină cât de mică nu iese dintre zidurile vechi. Nici o crăpătură care să se datoreze lor! Atunci când vântul bate printr-un copac uriaş al bisericuţei, rădăcinile lui formează nişte pârghii atât de puternice, încât micul aşezământ ar trebui să se dărâme imediat. Ca geolog, sunt în măsură să ştiu foarte bine că zidurile s-ar fi crăpat şi s-ar fi spart chiar şi numai din cauza unui singur copac, cu atât mai mult că sunt şaptesprezece".

Anastasie Tinka, teolog, arheolog, istoric: "Întreaga creştere, existenţă şi viaţă a copacilor de pe acoperişul bisericuţei Sfintei Cuvioase Muceniţe Teodora uimeşte, depăşeşte orice raţiune şi explicare firească a omului. Aceasta arată o însuşire rară: intervenţia lui Dumnezeu pentru făptura Lui, săvârşirea minunii".