Constituţia României prevede că 1 Decembrie este Ziua Naţională a ţării noastre, în amintirea celor peste 100.000 de români adunaţi pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia, care au cerut Unirea Transilvaniei cu Ţara. Marea Adunare Naţională, constituită din 1.228 de delegaţi, a adoptat o rezoluţie care consfinţea Unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (teritoriul dintre râurile Mureş, Tisa şi fluviul Dunărea) şi Ţara Ungurească (Crişana, Sătmar şi Maramureş) cu România.
Ziua Unirii nu este rodul unui eveniment spontan, ci al unui ideal împlinit, minuţios pregătit şi mult aşteptat. Ca orice eveniment important al istoriei neamului, şi Unirea tuturor românilor poartă amprenta Bisericii, prin reprezentanţii ei de seamă.
Biserica Ortodoxă Română a reuşit să reprezinte interesele poporului păstorit, mobilizând atât elita intelectuală în săvârşirea unei acţiuni care să fie recunoscută de forurile internaţionale, cât şi mulţimea de credincioşi, care să transmită că România Mare este rodul voinţei lor.
Relaţia dintre Biserică şi Stat în ţara noastră dăinuie încă de la începuturile noastre ca popor. Istoria Bisericii completează istoria naţională şi o împlineşte. Anul 1918 nu face excepţie şi speculează contextul favorabil european. Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului afirma: „Istoria românilor e biografia extraordinară a unui popor de viţă veche, din strămoşi viteji şi drepţi, cumpăniţi în gândire şi hotărâţi în faptă“. Multă vreme, românii au fost nevoiţi să trăiască în provincii diferite ale aceluiaşi neam: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Au trăit despărţiţi, uneori sub stăpâniri străine. Libertatea şi-au apărat-o cu armele, iar identitatea prin grai şi credinţă. Avem, aşadar, o întreită legătură între românii din cele trei provincii istorice: pământul, limba şi credinţa, legătură ce a păstrat conştiinţa că românii sunt fraţi, indiferent de ce parte a Carpaţilor le-a fost dat să vieţuiască. Şi a venit Mihai Viteazul, şi a intrat în Bucureşti, în Iaşi şi în Alba-Iulia, şi românii au fost, din nou, una. Şi a venit Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1859, şi Moldova şi Ţara Românească au format România. Dincolo de Carpaţi rămăsese însă Transilvania. Acest lanţ muntos niciodată nu a despărţit, ci a unit. Nu a fost stavilă, ci punte de legătură între fraţii de o parte şi de cealaltă. Pasurile şi trecătorile Carpaţilor erau călcate de cei care asigurau schimburi economice necesare trupului şi schimburi culturale ce întăreau sufletele. Nu de puţine ori, ierarhii de peste munţi, „exarhi ai plaiurilor“, trimiteau în Ardeal misionari întăriţi cu tipărituri şi obiecte de cult pentru români.
Contextul istoric al Unirii de la 1918
Încă din timpul Primului Război Mondial, în perioada când România era în stare de neutralitate, la 4 mai 1915, tânărul om politic Nicolae Titulescu, într-un discurs rostit la Ploieşti, rezuma gândul tuturor românilor privitor la Ardealul care lipsea, atât de mult, ţării: „Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare. România nu poate fi întreagă fără Ardeal. România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţă! Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el! Vom şti să-l luăm şi mai ales să-l merităm!“.
În evenimentele majore ale românilor găsim Biserica întotdeauna alături de popor. Numărăm credincioşii şi preoţii în răscoalele lui Gheorghe Doja (1514) sau Horea, Cloşca şi Crişan (1784), în Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), în Revoluţia de la 1848, în mişcarea pentru Unirea Principatelor (1859), în Războiul pentru independenţă (1877) sau în Răscoala de la 1907. Astfel, prezenţa ierarhilor, consilierilor, preoţilor, teologilor şi credincioşilor la evenimentele din anul 1918 vine ca un lucru firesc în împlinirea istoriei.
Contextul istoric speculat de românii transilvăneni este unul deosebit de favorabil: perioada imperiilor apunea, iar monarhia habsburgică nu făcea excepţie. Mişcările de eliberare naţională declanşaseră o reacţie în lanţ: la Praga şi Cracovia (28 octombrie 1918), la Zagreb (29 octombrie 1918), în Austria (30 octombrie 1918) şi Ungaria (31 octombrie 1918). În tot acest timp, românii din Transilvania organizau un Consiliu Naţional Român Central (3 noiembrie 1918), cu sediul la Arad, întărit de o serie de consilii naţionale, judeţene şi comunale, care urma să pregătească local Unirea. La 27 martie 1918, Basarabia arătase că unirea cu România este un fapt realizabil. În Bucovina, la 27 octombrie, se crease un Consiliu Naţional Român care formula dorinţa de unire cu România, fapt ce avea să se împlinească la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.
„Glasul timpului“
Un document de epocă, descoperit de mitropolitul Antonie Plămădeală în Arhiva Cancelariei Sfântului Sinod, ne introduce în atmosfera pregătirii Unirii, în toamna anului 1918. Este vorba despre o scrisoare a lui Teodor Mihali, fruntaş român naţionalist, către episcopul de Caransebeş, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al României, datată 8 octombrie 1918. Ierarhul era invitat la un „sfat intim“ ce urma să aibă loc la 12 octombrie 1918, la Oradea-Mare: „Ilustritate, e de prisos să accentuez că, în zilele acestea de importanţă istorică în care se va hotărî şi soarta viitoare a neamului românesc, ne incumbă tuturor datoria să veghem ca în deplină solidaritate să facem tot ce poate servi spre binele obştesc şi să evităm a întreprinde ceva ce ar putea fi în detrimentul naţiunii noastre. Nu putem proceda însă solidar fără de a ne sfătui mai intim şi fără de a lua o hotărâre, atât referitor la modul de procedare, cât şi referitor la bazele principiale pe cari va fi să stăm cu toţii. ş...ţ Contând cu siguranţă că Ilustrităţii tale îţi va servi de imbold mai puternic glasul timpului decât apelul meu, nădăjduiesc că-mi va fi dat să ne putem revedea la Oradea-Mare“. La 12 octombrie, Comitetul Naţional întrunit la Oradea adopta o moţiune în care declara că românii transilvăneni nu mai recunosc Parlamentul şi Guvernul imperial, revendicându-şi, totodată, libertatea de acţiune. La 18 octombrie, Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre semnatari, dădea citire documentulului de la tribuna Parlamentului din Budapesta.
Propaganda naţionalistă a fost susţinută şi de publicaţiile româneşti din Ardeal, în special de organele de presă ale consistoriilor române: „Telegraful român“ (Sibiu), „Biserica şi Şcoala“ (Arad), „Unirea“ (Blaj) şi „Foaia diecezană“ (Caransebeş).
La 30 octombrie, episcopul Aradului, Ioan I. Papp, a cerut episcopilor români, ortodocşi şi greco-catolici, să-şi precizeze atitudinea cu privire la Consiliul Naţional Român Central. Primul răspuns a venit din partea episcopului Miron Cristea al Caransebeşului, în forma unei adrese din 1 noiembrie pentru Consiliul Naţional Român, în care amintea dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta sa, iar „interesele de viaţă ale neamului românesc ş...ţ pretind ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispoziţie şi faţă de neamul nostru“. De asemenea, printr-o adresă comună din 21 noiembrie, semnată de toţi episcopii ortodocşi şi greco-catolici din Transilvania, Consiliul Naţional Român era recunoscut ca for conducător al luptei de eliberare naţională şi se asigura aportul „din toate puterile la întruparea aspiraţiilor noastre naţionale“.
În noiembrie 1918, profesorul Nicolae Bălan de la Academia Teologică „Andreiană“ din Sibiu, viitor mitropolit al Transilvaniei (1920-1955), a făcut parte din delegaţia trimisă de Consiliile Naţionale din Sibiu şi Arad pentru a lua legătura cu conducătorii politici din România. Astfel, la 14 noiembrie, Nicolae Bălan a ajuns la Iaşi, unde erau refugiaţi membrii Guvernului român. Acolo a intrat în contact cu diferiţi demnitari de stat, dar şi cu reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Angliei şi Statelor Unite ale Americii, pe care i-a informat despre situaţia din Transilvania. De la Iaşi a trimis o scrisoare către Vasile Goldiş, prin care îi recomanda convocarea imediată a unei adunări naţionale, de preferinţă la Alba Iulia, care să „proclame alipirea necondiţionată la România“.
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia
Consiliul Naţional Român Central din Arad, întrunit la 20 noiembrie, a fixat drept loc al Marii Adunări Naţionale oraşul Alba Iulia şi data de 1 decembrie.
La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Biserica românească a fost reprezentată de cei 5 episcopi în funcţiune, 4 vicari, 10 delegaţi ai Consistoriilor ortodoxe şi ai Capitlurilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al Institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare Institut teologic, la care s-au adăugat numeroşi preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, aleşi ca delegaţi oficiali. Pâlcuri de credincioşi, în frunte cu preoţii satelor, purtau pancarte cu inscripţii: „Trăiască România“, „Vrem Unirea“ sau „Unirea cu Ţara Românească“. Manifestările au început cu oficierea Sfintei Liturghii, românii cerând, mai întâi, binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a pune bun început idealului lor.
Biroul Adunării Naţionale a ales trei preşedinţi, dintre care doi erau episcopi: Ioan I. Papp al Aradului şi Dimitrie Radu de la Oradea. Al treilea, octogenarul Gheorghe Pop de Băseşti, şi-a încheiat discursul rostit pe Câmpul lui Horea prin cuvintele dreptului Simeon din Sfânta Scriptură: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău, căci ochii lui văzut-au mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit“. Principalul raport a fost prezentat de Vasile Goldiş, care a citit apoi istorica Declaraţie de Unire a Transilvaniei cu România. În toate bisericile din Ardeal, clopotele au dat de veste românilor că Unirea era un fapt împlinit, iar preoţii au săvârşit slujbe de Te Deum, în semn de mulţumire.
Episcopul Miron Cristea a amintit, printre altele: „Nu ne putem gândi astăzi la altceva decât la ceea ce au hotărât şi au făcut fraţii din Basarabia şi Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămoşesc“.
Discursul de încheiere a Marii Adunări Naţionale a fost rostit de episcopul Ioan I Papp al Aradului: „Ne-am prezentat aici îndeosebi cu scopul şi dorinţa ca, precum antecesorii noştri, vrednici de pomenire episcopi de pe vremuri, au suspinat împreună cu clerul şi poporul credincios sub povara sistemului de împilare a tot ce a fost românesc, acum tot împreună cu clerul şi poporul nostru să prăznuim bucuria zilei în care ne-a răsărit şi nouă soarele dreptăţii, care ne este chezăşia unei vieţi viitoare ca naţiune românească liberă şi unică îndreptăţită a dispune de soarta sa prezentă şi viitoare“.
S-a alcătuit Marele Sfat Naţional, format din 212 membri, între care episcopi, profesori de teologie, protopopi şi preoţi cu atribuţii legislative. A doua zi, deputaţii Marelui Sfat Naţional s-au întrunit în sala tribunalului, sub preşedinţia episcopului Miron Cristea, şi au ales un for executiv cu titlul de Consiliu Dirigent, având sediul la Sibiu, din care făcea parte şi preotul Vasile Lucaciu.
La 14 decembrie, o delegaţie a Marelui Sfat Naţional, în frunte cu episcopul Miron Cristea, s-a deplasat la Bucureşti şi a înmânat regelui Ferdinand I actul Unirii Transilvaniei cu România. Drept urmare, la 24 decembrie, regele Ferdinand promulga decretul de sancţionare a unirii Transilvaniei şi, totodată, a Basarabiei şi Bucovinei cu România.
Marele eveniment de la Alba Iulia a fost preluat de întreaga presă, iar un ziar bănăţean a relatat, pe prima pagină, un articol cu titlul sugestiv: „Am înviat!“.
Ziua Naţională a României
În România interbelică, în săvârşirea momentului istoric al Unirii de la 1 decembrie 1918 era recunoscut aportul Bisericii, alături de istorici, oameni de litere şi presă: „Instrucţiunile pastorale ale vlădicilor, sfaturile cronicarilor şi istoricilor, versurile poeţilor, predicile preoţilor, articolele ziariştilor care au făcut din meşteşugul lor un apostolat, au trezit în sufletul poporului conştiinţa naţională“.
Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost numită de mitropolitul Antonie Plămădeală „ziua bucuriei româneşti, împlinirea marelui vis, regăsirea tuturor românilor în vechile frontiere ale Daciei şi ale lui Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate, independenţă, libertate şi suveranitate se desăvârşise în vremea noastră, într-un avânt fără margini, cu însufleţire, cu dăruire, cu iubire sfântă pentru moştenirea primită şi cu hotărârea de a o lăsa urmaşilor şi mai frumoasă“.
De Ziua Naţională a românilor, citind inscripţia de pe Arcul de Triumf din Bucureşti, continuăm să ne bucurăm că „după secole de suferinţă creştineşte îndurate am ajuns la unitate naţională“.
