Capacul dacic de la Brad, o dovadă a creştinării timpurii a strămoşilor noştri

Săpăturile arheologice din ţara noastră au scos la iveală, nu de puţine ori, mărturii materiale semnificative privind vechimea creştinismului pe aceste pământuri. Una dintre cele mai tulburătoare descoperiri de acest gen, care probează creştinarea strămoşilor noştri încă din secolul I d.Hr., este cea făcută în situl arheologic de la Brad, comuna Negri, judeţul Bacău, despre care însă s-a vorbit foarte puţin şi doar în rândul istoricilor. Este vorba despre un capac dacic, realizat în tehnica ceramicii pictate, conservat în stadiu fragmentar, având ca motiv decorativ peştele, simbol specific perioadei de început a creştinismului. Obiectul, descoperit de arheologul prof. dr. Vasile Ursachi din Roman în campania arheologică din 1987, este realizat din pastă fină de lut, arsă până ce a căpătat culoarea roşie.

Extraordinarul artefact poate fi admirat astăzi în Muzeul de Istorie din Roman. Pe partea sa exterioară, meşterul autohton antic a pictat mai multe benzi orizontale, de culoare maro, pe un fond gălbui, pe margine şi pe calotă. Pe cea de-a treia bandă este redat un peşte de apă dulce, probabil un şalău, care înoată de la dreapta la stânga, după determinările profesorului Sergiu Haimovici. Cele trei benzi par a imagina va-lurile de apă. Capacul are, după cum spun specialiştii, dimensiuni obişnuite: diametrul 25 cm, înălţimea aproximativ 12 cm.

Patru peşti poziţionaţi în formă de cruce

Imaginea peştelui este conservată parţial şi are 6,3 cm lungime şi 2 cm lăţime. Acesta are marcat un ochi, solzii şi cele şase aripioare, dintre care patru pe o parte, iar două pe cealaltă. Profesorul dr.Vasile Ursachi este de părere că desenul era reprezentat pe obiect de cel puţin patru ori. O reconstituire grafică a capacului dispune cele patru ima-gini ale peştelui pe direcţia ima-ginară a unei cruci. De asemenea, profesorul Ursachi nu exclude posibilitatea ca printre peşti să fi fost plasate şi alte motive decorative sau poate chiar simboluri.

Element creştin unic în perioada clasică a culturii dacice

Ceea ce face din această descoperire un unicat sunt următoarele elemente, aşa cum au fost ele prezentate de cercetătorul menţionat mai sus în numărul VII al revistei „Studii Antice şi Arheologice“, în anul 2000, la Iaşi: „Fie ca motiv decorativ, fie ca simbol, peştele este foarte puţin reprezentat în culturile din prima Epocă de Fier a Moldovei. Am putea menţiona aici numai ornamentarea cu imaginea peştelui de la Ijdileni (Frumuşiţa, Galaţi) sau piesa de aur de la Stănceşti, lângă Botoşani. De asemenea, el apare în comorile de la Agighiol (pasărea cu peşte în cioc), la Porţile de Fier (pe potirul care semăna cu cel de la Agighiol), sau în comoara de la Peretu. În perioada clasică a culturii dacice (secolul I î. Hr.-începutul secolului al II-lea d. Hr.), acest motiv decorativ nu mai este atestat nicăieri, nici în ceramică, nici în lucrări de altă natură.“

Aşa cum ne-a precizat domnul prof. dr. Vasile Ursachi, „capacul de la Brad a fost descoperit la 1,30 m adâncime, în ultimul nivel dacic (secolul I - începutul secolului al II-lea d.Hr.)… Ţinând cont că în această perioadă simbolul creştinătăţii începuse să fie răspândit în tot Imperiul Roman, nu excludem prezenţa lui şi în această parte a Europei, mai ales că relaţiile cu Roma erau la vremea aceea destul de strânse. Putem vorbi, deci, de prezenţa, la est de Carpaţi, a câtorva elemente creştine, chiar de la începutul răspândirii noii religii... Prezenţa unui motiv zoomorf, peştele, unic în ornamentaţia generală a culturii dacice din perioada clasică, mai ales în această ultimă parte (primul secol după Hristos), este de natură să pună problema apariţiei unor simboluri creştine în această zonă, indifferent de căile de răspândire...“

Acest obiect nu este adus aici din imperiu, ci este un produs local, dacic, pe care meşterul anonim a pictat peştele, unul dintre primele simboluri prin care se identificau între ei creştinii primului secol de după Hristos, într-o perioadă în care cultul lor era interzis. Ce demonstrează aceasta? Faptul că dacii, încă din a doua parte a secolului I d. Hr., auziseră de Cel care murise şi Înviase, şi-şi însuşiseră nu numai datele dramaticei Sale existenţe pământene, ci şi parte din simbolistica credinţei pe care El o propovăduise, simbolistică în parte consacrată la vremea respectivă în Imperiul Roman.

Religia geto-dacilor a favorizat pătrunderea creştinismului

Descoperirea este cu atât mai importantă cu cât ea demonstrează pătrunderea creştinismului, în formele sale primare, evident, dincolo de graniţele Scythiei Minor, în nordul Dunării, în teritorii unde poate ucenicii Sfântului Andrei ajunseseră, poate Apostolul însuşi propovăduise sau preoţii cultului local convertiţi la noua credinţă duseseră mesajul nemuririi. Deschiderea strămoşilor noştri faţă de noua credinţă a fost o realitate istorică. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea următoarele, în concluziile lucrării de seminar „Elemente ale religiei geto-dacilor favorabile procesului de creştinare a strămoşilor“, susţinută în cadrul pregătirii doctoratului în teologie şi întocmită sub îndrumarea pr. prof. Constantin Galeriu: „Credinţa puternică în nemurire intensifica vitejia geto-dacilor, trezindu-le conştiinţa de nemurire nu numai a insului, ci şi a neamului. Ea a putut fi valorificată de misionarii creştini, care propovăduiau credinţa în Înviere. Ideea de jertfă - în felul cum era concepută şi trăită de geto-daci - a putut constitui un element favorabil creştinării, care, deşi nu s-a făcut oficial, a pătruns destul de repede şi profund în Dacia Romană şi împrejurimi. Curăţia vieţii morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe strămoşii geto-daci cu atmosfera sihaştrilor, care, mai târziu -în creştinism - vor fi călugării din munţii noştri. Armonia dintre conducătorul politic al geto-dacilor şi Marele Preot devine obişnuinţă şi stare normală, ambele părţi slujind poporul. Această stare nu a rămas fără ecou şi rod în istoria poporului român. Aşadar, multe din calităţile strămoşilor constituie trăsături componente ale spiritualităţii poporului nostru, iar religia geto-dacilor, fără a fi un creştinism înainte de creştinism sau o treapta de evoluţie spre creştinism sau o premisă a noii religii, totuşi a favorizat pătrunderea creştinismului la strămoşii daco-romani, explicând astfel relativ rapida, dar nu mai puţin autentica creştinare a poporului ce se forma“.

Misiunea Apostolului Andrei pe malurile Dunării

Călătoriile Apostolului Andrei prin cetăţile de la Dunăre şi odată cu ele cele ale unor elemente simbolice legate de credinţa pe care o propovăduia sunt astăzi adevăruri în sprijinul cărora descoperirile arheologice aduc dovezi din ce în ce mai multe. Despre aceste călătorii, doctorul în Teologie Ion Dinu scria în 1945 în cartea sa „Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Andreiu“: „Chersoniţii şi cetatea Olbiilor, de la gura Nistrului şi peste marea Azovului, îl aşteptau şi mult se bucurau de vestea că apostolul va veni şi la ei cu învăţătură şi cu botez. De aceea, cu tovarăşii săi a părăsit cetatea Silistrei şi s-a îndreptat spre cetatea dunăreană Axiopolis, care este acum Cernavodă, mergând, apoi, prin şirul de cetăţi, până la Noviodunum, care se cheamă Isaccea, unde a trecut apa mare a Dunării“. O mărturisire care confirmă cele arătate în acest sens vine chiar de la Vatican. Însuşi Papa Pius al II-lea, referindu-se la faptul că la trei decenii după moartea poetului latin Ovidiu, la jumătatea secolului I d.Hr., Sfântul Andrei a ajuns pe malurile Dunării, spune că a fost primit de către o uriaşă mulţime „înflăcărată de cuvintele sale“.

Capacul dacic de la Bradu, cu simbolul creştin al peştelui desenat pe el, cruciuliţa de sidef descoperită la Galaţi şi datată ca aparţinînd secolelor al II-lea - al III-lea d.Hr., împreună cu alte mărturii materiale creştine scoase la lumină în zone diferite din România (cruciuliţa de la Cândeşti-Vrancea, de la sfârşitul secolului I d. Hr., scheletul primului creştin cunoscut cu numele - Inocens - descoperit la Barboşi- Galaţi, care a trăit în secolul III d.Hr. ş.a) sunt argumente solide care probează vechimea şi importanţa Bisericii creştine pe aceste pământuri.