Pe 21 martie s-au împlinit 100 de ani de la trecerea în veşnicie a cunoscutului teolog, profesor, elenist şi academician Constantin Erbiceanu. Născut la data de 5 august 1838, a fost al doilea din cei şase copii ai familiei preotului Ioan şi Zoiţa Ionescu, din localitatea Erbiceni, judeţul Iaşi.
Înzestrat cu alese însuşiri sufleteşti, cultivate întâi în casa părinţilor, continuate apoi în şcoală, tânărul Constantin Erbiceanu (şi-a luat ca nume de familie pe cel al localităţii de obârşie) s-a remarcat încă de pe băncile Seminarului Teologic Veniamin din Iaşi printr-o atracţie deosebită faţă de limba greacă. După terminarea seminarului, s-a înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă, înfiinţată chiar în acel an, 1860, urmând simultan cursurile Facultăţii de Litere. Observând rezultatele remarcabile obţinute la Teologie şi Litere, profesorii l-au îndemnat pe proaspătul licenţiat să-şi desăvârşească studiile la Atena, unde a plecat în ianuarie 1865 cu o bursă acordată de statul român. În capitala însoritei Elade, concomitent cu aprofundarea studiilor teologice, tânărul doctorand şi-a perfecţionat cunoştinţele de neogreacă şi paleogreacă prin frecventarea cursurilor Facultăţii de Litere. Se pare că şederea la Atena i-a sădit în suflet dragostea faţă de cultura greacă, suscitându-i interesul faţă de documente privitoare la relaţiile spirituale, culturale ori politice dintre Ţările Române şi Grecia.
Întors de la studii cu calificative bune, mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, l-a îndemnat să se călugărească. Avea să devină astfel unul dintre marii ierarhi cărturari ai Bisericii Ortodoxe Române. Nu a făcut acest pas, ci s-a căsătorit, refuzând a fi hirotonit. Smerit şi cuminte, teologul moldovean a ales să slujească „altarului“ şcolii - catedra, privind de departe, cu sfială şi cu dragoste neţărmurită, la Altarul Bisericii. Cariera didactică şi-a început-o la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, unde preda filosofie. Dându-şi seama că nu aceasta era menirea sa, a părăsit Bucureştiul, revenind la şcoala unde a început a învăţa ştiinţa mântuirii, teologia. A ocupat catedrele de istorie bisericească, dogmatică şi drept canonic. Au fost ani deschizători de noi orizonturi de cercetare ştiinţifică. Începuse o asiduă muncă de studiu şi traducere a documentelor greceşti aflate prin diverse arhive. Majoritatea articolelor le-a publicat în „Revista Teologică“, înfiinţată chiar de el, cu sprijinul mitropolitului Moldovei Iosif Naniescu. Realizările prodigioase de la Iaşi l-au determinat pe D. A. Sturdza, ministrul instrucţiunii publice, să-i propună venirea în Capitală. Trudnicul moldovean a acceptat recomandarea şi astfel, în luna ianuarie 1887, profesorul Erbiceanu devenise deja cadru didactic la Seminarul Central din Bucureşti, continuându-şi cercetările asupra manuscriselor greceşti din arhiva seminarului sau a facultăţii. Activitatea sa pedagogică a rămas prolifică. Profesor la seminar, dar şi suplinitor al Catedrei de teologie dogmatică şi apologetică din cadrul Facultăţii de Teologie, Constantin Erbiceanu s-a evidenţiat în scurt timp şi ca un neîntrecut publicist. Numeroasele studii şi articole le-a publicat în revista oficială a Sfântului Sinod, „Biserica Ortodoxă Română“, din al cărei comitet redacţional a făcut parte timp de peste 20 de ani. La scurt timp, neobositul cărturar a fost numit directorul Tipografiei Cărţilor Bisericeşti (viitorul Institut Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române), diriguind cu multă conştiinciozitate prestigioasa instituţie timp de un deceniu, realizând un proiect extrem de important: editarea tuturor cărţilor de cult cu grafie latină.
La începutul anului 1892, a optat definitiv în favoarea catedrei de la facultate, specializându-se în drept canonic. Administrator iscusit, dascăl pasionat, Constantin Erbiceanu a fost ales decan al renumitei şcoli teologice bucureştene în două mandate. De numele şi iniţiativa lui se leagă construcţia internatului teologic, ocupându-se personal de strângerea fondurilor pentru ridicarea imobilului. Vizionar, decanul Erbiceanu i-a îndemnat adesea pe conducătorii instituţiilor de învăţământ teologic să caute să-şi constituie fonduri proprii, deoarece „timpurile sunt grele, iar şcolile teologice trebuie să supravieţuiască… o ţară fără clerici culţi şi pioşi merge spre decădere, iar noi, românii, avem mare nevoie de disciplină, ordine şi moralitate“. Slujind cu devotament „altarul“ şcolii, catedra, timp de 40 de ani, inspirat de Dumnezeu în lucrarea sa, Constantin Erbiceanu a adunat multă înţelepciune, tact pedagogic şi răbdare, iar peste toate, multă dragoste faţă de cei dornici să se instruiască. Pentru toate acestea, regele României, Carol I, i-a acordat două medalii: „Bene Merenti“ şi „Răsplata muncii pentru Biserică“. Tot aici amintim alegerea lui ca membru în diferite societăţi culturale sau literare naţionale şi internaţionale. Dar, după cum el însuşi va mărturisi, cea mai mare răsplată a muncii şi dăruirii sale a constituit-o alegerea, la 9 aprilie 1899, ca membru activ al Academiei Române, considerată de el drept „treapta cea mai înaltă de onoare“.
Conştient că sfârşitul acestei lumi se apropie, venerabilul academician afirma: „Ştiu că pământ sunt şi în pământ curând mă voi întoarce. Din toată activitatea mea din lumea aceasta nu vor rămâne posterităţii decât faptele mele cele bune - dacă am făcut ceva bun -, precum şi ce am lucrat cu condeiul. Mulţumesc din toată puterea mea sufletească pentru darurile cu care am fost înzestrat de la naştere de Dumnezeu!“
Opera sa literară adevereşte din plin acest lucru: peste 40 de lucrări în volum, zeci de studii şi articole în care regăsim truda de aproape jumătate de veac în slujba Bisericii şi a neamului românesc. După o viaţă rodnică, savantul s-a apropiat de sfârşitul călătoriei pământeşti. Ziua de 21 martie 1913 a adus cu sine clipa marii treceri. Slujba de înmormântare a oficiat-o un sobor de ierarhi şi preoţi în frunte cu mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu, bun prieten şi fost coleg cu răposatul. La funeralii au participat, de asemenea, mulţi membri ai Academiei Române, profesori de la Facultatea de Teologie şi de la Seminarul Central, foşti elevi ori studenţi. Peste mormântul său de la Bellu s-a aşternut liniştea, dar sperăm că nu şi uitarea.
