Creştinismul, cea mai persecutată religie

O treime din ţările lumii (33%) s-au confruntat cu un grad ridicat de ostilităţi religioase în 2012, în creştere faţă de ultimii ani: 2011 (29%) şi 2007 (20%). Situaţia este în creştere în toate regiunile lumii, cu excepţia Americilor. Cea mai mare creştere este prezentă în Orientul Mijlociu şi nordul Africii, unde se resimt încă efectele schimbărilor politice din 2010-2011, cunoscute sub numele „Primăvara arabă“.

Institutul american de cercetări Pew Research Center a studiat evoluţia conflictelor religioase în 198 de ţări între anii 2007 şi 2012, luând în considerare două aspecte: ostilităţile sociale cu privire la religie (conflicte armate sau terorism, violenţe sectare, hărţuială pentru purtarea unor haine sau a altor simboluri religioase) şi restricţiile guvernamentale cu privire la religie (măsuri de interzicere a anumitor confesiuni, a convertirilor, tratament preferenţial pentru anumite grupuri religioase). Cele 198 de ţări luate în considerare de studiul Pew Research Center reprezintă 99,5% din populaţia lumii. Studiul nu cuprinde, însă, şi Coreea de Nord, al cărei guvern este „cel mai restrictiv din lume în ceea ce priveşte religia“, subliniază Centrul de cercetări Pew în raportul său publicat la 14 ianuarie 2014. Cercetarea nu acoperă anii 2013 şi 2014, când violenţele îndreptate împotriva creştinilor au crescut în mod îngrijorător. Pe de altă parte, o asociaţie creştină americană, Open Doors, a întocmit un raport bazat doar pe cazurile relatate de presă, din care reiese că cele mai periculoase ţări pentru creştini sunt Coreea de Nord, Somalia, Siria, Irak şi Afganistan.

Creştinii reprezintă comunitatea religioasă cea mai persecutată de pe glob, peste o sută de milioane dintre ei fiind astăzi sub o presiune continuă. Astfel, un raport internaţional afirmă că „un creştin moare pentru credinţă la fiecare cinci minute“. În fiecare an, peste 100.000 de adepţi ai lui Hristos sfârşesc prin moarte violentă ca rezultat al unor conflicte religioase în ţări unde creştinii sunt cei mai prigoniţi: Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Irak, Pakistan, Afganistan, Sudan, Nigeria, Eritrea, Somalia, Arabia Saudită, Maldive, Bangladesh, Malaezia, Indonezia, Filipine, Myanmar, Laos şi India. Din acest motiv, în ultimii ani, organizaţii internaţionale şi lideri religioşi au atras atenţia asupra fenomenului numit creştinofobie. Foarte virulente sunt persecuţiile din Africa şi din Orientul Mijlociu. După căderea lui Gaddafi şi ajungerea la putere a Consiliului Naţional de Tranziţie, creştinii au fost expulzaţi din Liban. Conform Organizaţiei pentru Drepturile Omului Open Doors, 75% au părăsit deja ţara. Înainte de revoluţie, în Tunisia, toleranţa era mare. Acum creştinii şi bisericile lor sunt obiectivul multor atacuri, iar bisericile sunt transformate în moschei.

În ansamblu, situaţia creştinilor din Africa de Nord şi din Orientul Apropiat este orice altceva, dar nu comodă. Aceştia sunt văzuţi de majoritatea musulmană, din Palestina până în Tunisia şi din Turcia până în Libia, cu neîncredere. Direct formulat, sunt suspectaţi de lipsa loialităţii faţă de stat şi, în consecinţă, marginalizaţi din punct de vedere politic, chiar excluşi sistematic de la exercitarea puterii. Depozitari ai unei culturi religioase fabuloase, creştinii fostului Orient, cel din care venea cândva lumina Occidentului şi a lumii întregi, suportă rigorile unui exil interior vechi de secole. Identitatea lor spirituală este în concurenţă sângeroasă cu geografia. Două milenii de istorie, patrimoniu, creaţie teologică, vetre monahale şi spiritualitate profundă acoperă viaţa creştinilor orientali. Ei au dat patristicii răsăritene nume de referinţă, au generat frumuseţi liturgice, iconografice şi poetice de prim ordin. Ortodoxia ar fi fost săracă fără aceşti creştini. Ioan Damaschin, Efrem şi Isaac Sirul, Chiril al Ierusalimului, Roman Melodul sunt personalităţi fără de care credinţa noastră ar fi arătat altfel. Creştinii de astăzi din această parte a globului au ceva din tăria de caracter a sfinţilor. Din neam în neam au fost în cuptorul necazurilor. Au rezistat sub Imperiul Babilonian şi sub cel Persan. Au văzut naşterea Islamului şi Cruciadele. Au reuşit să supravieţuiască chiar şi năvălirii hoardelor lui Ginghis Han sau dictaturii lui Saddam Hussein. De exemplu, ar fi suficient să trecem în revistă şicanele la care guvernul turc supune Patriarhia Ecumenică. Nu doar maniera grosolană prin care un stat înţelege să se raporteze la cetăţenii lui, sugerând că există unii de mâna a doua, este aici scandaloasă, ci nu mai puţin limitarea cu instrumente juridice a misiunii Arhiepiscopului vechii cetăţi a lui Constantin cel Mare. Închiderea şcolii teologice superioare de pe insula Halki, în urmă cu peste patru decenii, rămâne un gest pilduitor al strategiei de intimidare a minorităţii creştine. În fapt, însăşi continuitatea tradiţiei bizantine pe malurile Bosforului rămâne profund problematică.

Cine sunt creştinii din Orientul Apropiat?

Prinşi în focarul evenimentelor din Orientul Apropiat se află şi credincioşii celor 11 Biserici creştine: copţi, maroniţi, ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici, armeni ortodocşi, armeni catolici, caldeeni, asirieni, siriaci, protestanţi, comunităţi istorice cu rădăcini care provin dintr-o implantare religioasă foarte veche, cu mult anterioară naşterii Islamului. Acum sunt 11 milioane de creştini care trăiesc în comunităţi aflate în toate ţările din Orientul Mijlociu, comunităţi descrise de René Guitton, expert al Alianţei Civilizaţiilor a Naţiunilor Unite şi autorul unei cărţi impresionante, „Ces Chrétiens quâon assasine“. O panoramă ce este nu doar interesantă, ci deschide şi o poartă spre înţelegerea unei lumi despre care ştim foarte puţin şi constituie, pe timpul oricărei crize, una dintre ţintele favorite ale fundamentaliştilor islamici. Mare parte din datele statistice prezentate mai jos provin din această carte.

În Egipt, creştinii reprezintă aproximativ 10% din populaţie, cei 8-10 milioane de copţi constituind cea mai importantă comunitate creştină din întreaga regiune. Vizaţi în ultimii ani de o serie de atentate sângeroase, copţii au o foarte slabă reprezentare în Adunarea Naţională şi, chiar în condiţiile în care libertatea cultelor era garantată, aveau nevoie de aprobarea autorităţilor pentru a construi sau a restaura o biserică.

În Irak se aflau înainte de căderea lui Saddam Hussein (viceprim-ministrul său era Tarek Aziz, creştin) aproximativ 600.000 de creştini, aproximativ 3% din populaţie, dintre care 400.000 de catolici caldeeni şi siriaci. După căderea regimului, pe fondul luptelor violente interconfesionale din zonă, este vizibilă o multiplicare a atentatelor împotriva comunităţilor creştine, aceştia migrând fie în Occident, fie în Kurdistan. În timpul ofensivei din nordul Irakului care a avut loc în 2014, Statul Islamic, care a declarat un califat în mai multe părţi din Irak şi Siria, a obligat zeci de mii de creştini şi de membri yazidi să fugă din regiune pentru a rămâne în viaţă (membrii acestei comunităţi sunt adepţii unei religii vechi derivate din zoroastrism, fiind răspândiţi în nordul Irakului, şi sunt parte a minoritătii kurde a ţării). Astăzi, aceştia trec prin ceva ce nu a avut precedent, deşi 1.400 de ani au trăit în linişte cu musulmanii. Sunt în groapa cu lei, precum demult Daniel! Pentru ce? Pentru că se roagă lui Dumnezeu, aşa cum s-au rugat şi strămoşii lor! În august 2014, la câteva zile după ce Califatul Islamic a preluat controlul asupra oraşului Mosul, s-a desenat câte un „N“ pe fiecare casă de creştin. „N“, de la „nassarah“, cuvântul arab pentru „creştin“. Urlând în portavoci, reprezentanţii miliţiei islamice le-au dat de ştire creştinilor că au la dispoziţie câteva ore ca să aleagă: să se convertească la islam sau să plece. Casele le-au fost confiscate, iar unii au umplut Sinaxarul, ca martiri! În câteva zile, Mosul, Ninive, Kirkuk şi alte localităţi creştine au devenit un muzeu al creştinismului în care se va spune că aici au locuit odinioară creştini…

Unii specialişti consideră că Statul Islamic este un grup terorist şi nimic mai mult. Istoria acestei organizaţii începe în anul 1999, atunci când în Liban se constituia „Grupul pentru Monoteismul Islamic“. Această grupare sunnită s-a angajat încă din anul 2005 în atacuri antiguvernamentale, antiamericane, declarând în acelaşi timp război şiiţilor. În 2014, atrocităţile acestei organizaţii teroriste, care controlează teritorii întinse, sunt cu adevărat înfiorătoare. Cifrele vehiculate vorbesc despre aproape 2.000 de crucificări, 670 de şiiţi asasinaţi în închisoare la Mossul, 1.700 de prizonieri şiiţi asasinaţi în luna iunie, sau masacrarea a circa 500 de yazidiţi în luna august 2014, femeile fiind transformate în sclave. Numărul total al atentatelor atribuite acestei organizaţii în perioada 2004-2014 este de 1.452.

În Iran există aproximativ 135.000 de creştini, dintre care 20.000 de catolici caldeeni, reprezentând mai puţin de 0,3% din totalul populaţiei. Puternic minoritară, comunitatea creştină din Iran nu revendică nici un fel de rol politic. Este acceptată, la fel cum este şi minuscula comunitate evreiască.

În Israel trăiesc aproape 150.000 de creştini, în principal catolici şi ortodocşi melekiţi (2% din totalul populaţiei). Aceşti cetăţeni, arabi israelieni, beneficiază de naţionalitate israeliană, dar nu au nici un fel de influenţă politică. Chiar dacă situaţia lor nu este comparabilă cu cea din teritoriile palestiniene, în ochii multora dintre cetăţenii Israelului rămân doar arabi. În realitate sunt o minoritate în cadrul unei minorităţi, mai ales la Ierusalim, unde sunt cu încetul împinşi în afara oraşului din cauza intensificării prezenţei evreieşti.

În Iordania, creştinii reprezintă aproximativ 6% din populaţie, adică 350.000 de creştini, dintre care 120.000 de catolici: maroniţi, greco-melekiţi, caldeeni şi catolici. Din 2003 încoace, după invadarea Irakului, în Iordania au sosit foarte mulţi refugiaţi, dintre care un număr important de creştini, şi chiar dacă în Iordania comunitatea creştină nu beneficiază de putere politică, se află sub protecţia monarhiei haşemite.

În Liban, creştinii sunt aproape 40% din populaţie, adică 1,5 milioane de persoane, în principal maroniţi. Există 18 comunităţi religioase, dintre care 13 creştine (melkiţi, ortodocşi, greco-catolici etc.), cu un important rol politic. În mod tradiţional, preşedintele Libanului este maronit, iar locurile în Parlament se distribuie în mod echitabil între creştini şi musulmani, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul repartiţiei posturilor de înalţi funcţionari.

Ţările din Golf reprezintă o regiune unde trăiesc aproximativ 3,5 milioane de creştini, ortodocşi şi catolici, în mare parte imigranţi din Asia. Dreptul de practică liberă a credinţei le este recunoscut de toate monarhiile, cu excepţia Arabiei Saudite, pământul sfânt al Islamului, care interzice orice altă practică religioasă cu excepţia celei musulmane.

Palestina are o populaţie creştină de aproximativ 60.000 de persoane, în principal catolici şi greco-melkiţi. În această zonă există o viziune islamistă preponderentă care face un amalgam ce asociază ceştinii din Occident cu cei din Orient şi, prin extensie, cu memoria cavalerilor cruciaţi şi, începând cu anul 2000, cu invadatorii americani. Supusă la tot felul de presiuni, această comunitate a scăzut extrem de mult, riscând chiar să dispară de pe pământul unde a înflorit creştinismul.

În Siria, creştinii reprezintă 4,5% din totalul populaţiei, adică ceva mai puţin de un milion de oameni: siriaci, melkiţi, maroniţi, ortodocşi şi armeni. Situaţia lor era garantată de natura laică a regimului sirian. Bachar al Assad are tot interesul să protejeze comunitatea creştină, deoarece el însuşi provine dintr-o minoritate, cea alauită, derivată din ritul şiit, explică René Guitton. Patriarhia Antiohiei semnala, în primăvara anului 2014, că sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în Siria, peste 150.000 au fost alungaţi din casele lor, iar bisericile au suferit pagube incalculabile. Totodată, mai mulţi creştini, între care doi ierarhi, au fost răpiţi.

În Turcia sunt aproximativ 80.000 de creştini (0,1% din totalul populaţiei), faţă de 20% din populaţie în 1900. Cauza o reprezintă, după René Guitton, crimele împotriva armenilor din 1915, masacrele şi conflictele care au jalonat istoria secolului XX şi care au dus la micşorarea dramatică a numărului de creştini în Turcia. Chiar şi azi, cetăţeanul armean este considerat în această ţară ca unul de mâna a doua.

Drepturile omului, noua religie dominantă a Occidentului

Din păcate, atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creştinilor continuă şi astăzi, în plin veac XXI. Despre acest martiraj ne-a avertizat însuşi Mântuitorul Iisus Hristos: „Dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu“ (Matei 16, 2). Cum altfel se pot explica violenţele, crimele şi atrocităţile ce se întâmplă chiar în zilele noastre cu creştinii din diverse părţi ale lumii? Miezul problemei îl ştim deja: extremismul interpretării preceptului războiului sfânt în diverse religii sau ideologii, la care adăugăm tăcerea diplomatico-mercantilă a Occidentului, considerat bastion al democraţiei şi al respectării drepturilor omului. Este acelaşi Occident care se mişcă greu, încorsetat şi condiţionat nu de barierele spiritualităţii creştine, ci ale noii religii dominante, cea a drepturilor omului. Marele argument civilizaţional început odată cu epoca Luminilor este acum şi scutul de care profită islamismul fanatic pentru a se implanta din ce în ce mai serios şi mai durabil în ţări majoritar creştine.

În aceşti ultimi ani, de la primăvara arabă la recentele evenimente din Irak şi Siria, politica europeană a fost mai curând timidă. Dincolo de câteva intervenţii punctuale, datorate întrebărilor corespondenţilor de presă, problematica represiunilor la care sunt supuşi creştinii, indiferent de confesiune, nu a prezentat interes. Mai mult, se pare că nu se face nici un efort pentru menţinerea unei minime reciprocităţi: libertatea de care se bucură musulmanii în Europa să fie garantată şi creştinilor dincolo de continent. În timp ce în marile oraşe de aici se construiesc moschei, bisericile sunt dincolo incendiate. Vălul islamic este aici pe străzi, iar dincolo crucea este profanată. Iată un exemplu de „toleranţă“ care ar trebui să ne interogheze cât mai curând.

Se poate vorbi de un eşec aproape total al politicilor europene de asimilare culturală şi mai ales religioasă a comunităţilor musulmane în ţările de adopţie. Uniunea Europeană propune în continuare folosirea modelului multicultural şi ultradeschis în raport cu o comunitate care promovează fără ezitare un sistem de cultură închisă, non-permisivă şi non-evolutivă în domeniul tradiţiei religioase.

Revenim la lumea noastră de azi. Este puţin probabil ca vremurile de indiferentism religios pe care le trăim acum şi în România să ceară martiri, cel puţin în momentul de faţă. Ele cer însă mărturisitori adevăraţi ai Evangheliei lui Hristos. Dacă ameninţarea cu moartea trupului poate lipsi din viaţa creştină, ameninţarea cu pierderea mântuirii prin moartea sufletească nu lipseşte din viaţa nici unui creştin. Ea este adeseori cauzată de libertăţile greşit folosite şi este mult mai gravă decât moartea trupului, după cum ne atrage atenţia Hristos: „Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi!“ (Luca 12, 4-5).

De aceea, pentru mulţi dintre creştinii de azi, cel mai important lucru este lupta cu ei înşişi, biruirea căderilor proprii şi a sistemului de valori umane pervertite, care ne pot ucide sufleteşte, definitiv şi irevocabil. O automucenicie a propriilor slăbiciuni, prin care încercăm să ne salvăm sufleteşte. Aşadar, martiriul este o stare firească a creştinului, deoarece căutarea desăvârşirii presupune o stare de luptă interioară şi, uneori, exterioară, cu viciile, nedreptăţile şi corupţia. Chiar dacă în condiţiile unui consumism bazat din ce în ce mai mult pe pofte, plăceri, confort şi putere, martirajul pare o nebunie, o absurditate sau o inutilitate, nu trebuie să ne fie ruşine să vorbim despre transparenţa pe care ne-o oferă credinţa autentică şi sănătoasă. Din fericire, există oameni de o ţinută morală desăvârşită, ancoraţi în credinţa fermă, în nesfârşită înţelegere, răbdare, dragoste şi bunătate, exemple pentru fiecare din noi.