Ultima vizită în Câmpulung Moldovenesc mi-a prilejuit întâlnirea cu doi oameni de cultură, cu adevărat patrioţi, dedicaţi comunităţii din care fac parte. Soţii ing. Vasile şi prof. Otilia Sfarghiu, recunoscuţi ca scriitori meticuloşi despre trecutul şi prezentul oraşului de sub muntele Rarău, sunt şi ctitorii unui monument, construit de curând, care îl înfăţişează pe Ion Hălăuceanu, voinicul de legendă despre care se spune că este întemeietorul Câmpulungului.
Pe 2 mai, anul acesta, chiar în ziua în care ar fi împlinit 79 de ani, Vasile Sfarghiu a fost înmormântat. Şugubăţ din fire - a glumit chiar şi pe patul de spital, cu puţin timp înainte de marea plecare -, nu e exclus ca, acolo unde e, să facă haz de cele ce i s-au întâmplat. Cu astfel de gânduri, cu fotografiile şi munca sa de o viaţă îşi alină dorul soţia Otilia şi copiii Mihaela şi Tudor. Cât despre nepoţi… ei încă îl aşteaptă să le spună poveşti, cu un dar pe care numai bunicul Vasile ştia să-l meşteşugească în inima şi imaginaţia lor.
Dincolo de cuvinte, rămân vrafurile de peste 27 de volume, scrise împreună cu soţia sa, respectul colegilor şi al oamenilor care l-au cunoscut, casa, tot mai tăcută de la o zi la alta, în care a ştiut să-şi trăiască în armonie cei 50 de ani de căsnicie. Rămân urmaşii, prelungiri ale sale în viaţa aceasta pământească. Rămâne un monument, construit din banii de pensie ai celor doi soţi, amplasat central, în apropierea Colegiului Naţional „Dragoş Vodă“. Astăzi, statuia lui Ion Hălăuceanu (îmbrăcat în port ţărănesc, cu toporişca în mâna dreaptă şi cu piciorul pe capul balaurului pe care legenda povesteşte că l-a ucis în aceste locuri), sculptată de maestrul Ion Maftei, vorbeşte celor tineri despre vremurile de altădată şi atrage privirile curioase ale turiştilor. Dincolo de cuvinte, rămân faptele.
În cinstea unui erou necunoscut
Prin volumul „Fel de fel“, publicat în 2007, la Editura AXA din Botoşani, Vasile şi Otilia Sfarghiu au pus în circulaţie o întâmplare petrecută în zilele imediat următoare ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940 dat României. Faptele s-au petrecut în comuna Izvoarele Sucevei şi le-au fost istorisite de săteanul Aurel Cosinschi din Benia, localitate aflată la circa 10 kilometri de locul unde s-a petrecut confruntarea.
Istoricul Mircea Dogaru confirmă că maiorul implicat în confruntarea de la Izvoarele Sucevei a existat ca atare. Pentru faptele săvârşite în slujirea cu credinţă şi convingere a ţării, din clipa în care a îmbrăcat uniforma armatei regale române, a fost urmărit, judecat şi condamnat de un tribunal sovietic.
Un fapt neconsemnat de istorie
Redăm în cele ce urmează întâmplarea din volumul „Fel de fel“:
„Izvoarele Sucevei, până la al Doilea Război Mondial, era sat la limita judeţului Rădăuţi înspre judeţul Câmpulung. Administrativ, făcea parte din comuna Şipotele Sucevei, loc unde a venit pe lume marele Ciprian Porumbescu. Limita administrativă a fostelor judeţe de dinaintea ultimului mare război, păstrată şi azi între actualele comune Izvoarele Sucevei şi Moldova Suliţa, este culmea joasă a Alunişului. Creasta muntelui numită Plai desparte cele două bazine hidrografice: al Moldovei şi al Sucevei. De o parte şi de cealaltă a vârfului Plai se nasc cele două izvoare ce se transformă pe parcursul lor - prin apele ce le adună - în râuri: Moldova şi Suceava. Ultimatumul guvernului sovietic din 28 iunie 1940 a produs deruta clasei politice româneşti. Asta la Bucureşti, unde, deşi timpul presa puternic, mai-marii vremii perorau fără finalizarea unei hotărâri ferme.
La Cernăuţi nu ştia nimeni nimic. Când trupele sovietice au forţat intrarea prin punctul de la Grigore Ghica Vodă, guvernatorul general al Bucovinei, luat prin totală surprindere, s-a adresat guvernului de la Bucureşti pentru instrucţiuni urgente. Răspunsul: Evacuare!… retragere!… fără panică!… Soluţia adoptată în acele împrejurări de către cei din Cernăuţi se reducea la: autorităţi, armată, populaţie… scapă fiecare cum poate! Trupele ocupantului se ţineau scai în urma celor ce, de groaza morţii, îşi căutau scăpare. Fiecare, cu disperare, pe unde au putut, şi-au purtat paşii pe drumul către «Ţară».
În cel mai firesc amestec de sentimente… dezolare şi onoare rănită, militarii unei unităţi a vânătorilor de munte, indiferent de grad, se simţeau acoperiţi de ruşinea acestei nefireşti retrageri. De patru zile mărşăluiau «fugind» de un duşman căruia încă nu i-au văzut faţa… dar îl simţeau, îl simţeau mereu în coastă.
După ce au părăsit Şipotele, au intrat în satul Izvoarele Sucevei, unde, la loc ferit, nu departe de apa Sucevei, şi-au instalat tabăra pentru înnoptat. Ce s-a întâmplat mai departe, nu fac altceva decât să istorisesc întâmplarea ce, cu mulţi ani în urmă, mi-a fost încredinţată de Aurel Cosinschi, din satul Benia, comuna Moldova Suliţa. Din spusele lui - nu ştiu în ce fel - a fost martor la cele petrecute. A doua zi după ce cercetaşii au iscodit mişcările şi efectivele urmăritorilor, au raportat situaţia comandantului. La rândul lui, comandantul şi-a organizat dispozitiv de întâmpinare pentru «nechemaţi». Aşteptarea era chinuitoare. Cine ştie, poate că ei, vânătorii de munte, erau primii care dădeau ochii cu inamicul…
Dinspre Şipote urca spre Izvoare un imens nor de praf. De destul de departe s-auzeau bătăile sacadate ale copitelor cailor. Clipa ce se apropia era copleşitoare. Prin colbul ridicat spre cer începeau a se distinge cai şi călăreţi. Cai mici şi iuţi. Călăreţii purtau haine ce aduceau cu culoarea prafului. Când s-au apropiat la două trei sute de metri de vad, maiorul, cu picioarele-n apă, s-a postat în calea lor. În mâna stângă ţinea un jalon topografic vopsit în culorile specifice: alb şi roşu, pentru a fi cât mai uşor de văzut. Cu mâna dreaptă ridicată şi palma spre înainte, sugera oprirea celor ce veneau din faţă.
Avangarda avea şi rol de cercetare. S-au oprit. Le-a cerut să-şi anunţe comandantul că-i aşteptat pentru o discuţie. Dialogul s-a purtat prin intermediul unui tălmaci. Unul dintre «reangajaţi» «rupea» puţin ruseşte. Şi-au întors caii şi, aşa cum au apărut prin praf, în acelaşi mod au dispărut. Nu după multă vreme, înconjurat de călăreţii săi, pe un cal mai arătos, şi-a făcut apariţia «polcovnicul». Maiorul, cu acelaşi gest, l-a oprit pe cel solicitat. Prin intermediul traducătorului a încercat să-i transmită mesajul său. Colonelul l-a întrebat scurt, în franceză, dacă vorbeşte această limbă. Răspunsul, tot atât de scurt, a fost… da!
- Domnule colonel, am primit ordin de la superiorii mei să mă retrag până la apa Sucevei. Am executat întocmai ordinul. Aceasta-i apa Sucevei, nu mă mai retrag cu nici un pas.
- Domnule maior, eu am primit ordin de la comandanţii mei să înaintez până la oraşul Suceava. Ca militar sunt obligat să execut ordinul.
- Nu trebuie să uitaţi nici o clipă că şi eu sunt militar şi nu mă pot juca cu un ordin. Domnule colonel, am organizat pe acest aliniament apărarea. Am în subordine divizia a treia a vânătorilor de munte (în fapt n-avea efective nici măcar la nivelul a două companii). Camaradereşte vă sugerez să nu vă încumetaţi să forţaţi acest curs de apă, că nimeni nu scapă viu. Apoi ridicând jalonul spre pădurea din stânga, cu voce tunătoare, a ordonat: FOC! În clipa următoare, mitralierele au început a ţăcăni, brandurile şi grenadele făceau un zgomot de ai fi crezut că s-a mutat iadul pe pământ. După consumarea muniţiei prevăzute, s-a aşternut liniştea. Maiorul, cu acelaşi gest şi ordin, a pornit un iad asemănător în pădurea din dreapta. Când s-a aşternut din nou liniştea, maiorul i-a repetat polcovnicului situaţia fără ieşire în care se găseau el şi călăreţii lui.
- Voi raporta şefilor mei …
Mai întâi, acest aliniament a constituit un provizorat. N-a mai fost modificat niciodată. Aşa s-a statornicit graniţa.
Ne întrebăm şi vă întrebăm, dacă acel polcovnic n-ar fi fost oprit şi şi-ar fi continuat înaintarea până la Pojorâta, de acolo la Câmpulung şi, în final, la Suceava, întreaga Bucovină n-ar fi căzut în „robia roşie“? Aşadar, iată cum fapta eroică a acelui maior a rămas neconsemnată de istorie… Eroule necunoscut, primeşte prinosul nostru de recunoştinţă, acolo unde Cel de Sus te-a rânduit!“
