Cuviosul Gheorghe, stareţul sfânt al Mănăstirii Cernica

Tineri, vârstnici, credincioşi sau teologi, toţi care locuiesc în Capitală sau care au trecut în pelerinaj pe la locurile sfinte de aici cunosc, au văzut şi poartă în suflet vatra de rugăciune şi cultură monahală de la Cernica, din apropierea Bucureştiului. Între zidurile acestei mănăstiri au trăit de-a lungul veacurilor mulţi oameni sfinţi, de la simpli călugări, la episcopi şi mitropoliţi. Renaşterea duhovnicească şi chiar cea materială a lăcaşului sunt strâns legate de numele şi activitatea stareţului Gheorghe, care l-a păstorit între anii 1781-1806.

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, prăznuit de Biserica Ortodoxă Română astăzi, 3 decembrie, s-a născut într-o familie de binecredincioşi ardeleni din Siliştea Sibiului, în anul 1730.

La 19 ani a plecat în Ţara Românească, pentru a urma calea monahismului

Din tinereţe a arătat că iubeşte viaţa călugărească şi şi-a dorit foarte mult să se facă monah. Prigoana împotriva Ortodoxiei româneşti, care a avut loc în Transilvania în secolul al XVIII-lea, l-a împiedicat să rămână într-una din comunităţile monahale din acea zonă, mai ales pentru faptul că în acele timpuri aşezămintele monahale erau desfiinţate sau transformate pentru alte tipuri de activităţi. Astfel, a plecat în Ţara Românească, la vârsta de 19 ani şi a ajuns la Bucureşti, unde a făcut ascultare de mitropolitul grec Roşca.

Despre această perioadă din viaţa viitorului stareţ de la Cernica, biograful său ieromonahul Protasie scria: „Sfinţia sa, încă de tânăr, fiind mirean, multă dorinţă având ca să meargă la Sfântul Munte şi după întâmplare a venit din Ţarigrad (Constantinopol) un mitropolit anume Roşca, grec, avându-şi treburile sale aici în Bucureşti şi isprăvind iarăşi să se întoarcă în Tarigrad. Şi părintele stareţ, după râvna ce avea, tot cerca prin Bucureşti că doar va găsi pe cineva ca să meargă prin Ţarigrad, şi găsind pe acest mitropolit, Roşca, s-a dat la Preasfinţia Sa sub ascultare, şi în puţină vreme isprăvindu-şi sfinţia sa treburile au plecat la Ţarigrad“.

Ucenic al Cuviosului Paisie Velicicovschi

Împreună cu părintele său de suflet, mitropolitul Roşca, a plecat mai târziu, în anul 1750, la Constantinopol, iar mai apoi a ajuns la Mănăstirea Vatoped, în Muntele Athos, unde a primit de la acesta rasa monahală şi a fost hirotonit diacon. După moartea mitropolitului Roşca, tânărul monah Gheorghe a devenit ucenic al stareţului Paisie Velicicovschi, la Schitul athonit „Sfântul Ilie“. În anul 1752 a fost călugărit de însuşi Cuviosul Paisie, iar ceva mai târziu, în 1754 a fost hirotonit preot. Fiind ucenic apropiat al lui Paisie, a plecat împreună cu acesta şi cu ceilalţi 64 de ucenici ai lui în Moldova, la Mănăstirea Dragomirna, unde s-a nevoit doisprezece ani ca ieromonah.

Ocupaţia austriacă instaurată, în 1775, în Bucovina, a constrâns foarte mult viaţa monahicească. Astfel, 200 de călugări de la Dragomirna, printre care şi monahul Gheorghe, s-au mutat alături de povăţuitorul lor duhovnicesc la Mănăstirea Secu. Stareţul Paisie a primit patru ani mai târziu, în 1779, sub conducere administrativă şi duhovnicească, şi mănăstirea Neamţ. El a venit aici însoţit de ucenicul său, Gheorghe, care a petrecut şi în marea lavră nemţeană, care era formată pe atunci de vreo 700 de monahi, aproximativ doi ani.

103 ucenici, adunaţi în 5 ani

Dorul după locurile athonite, unde a primt viaţa monahală, l-au determinat pe Gheorghe să ia binecuvântare de la părintele său duhovnicesc şi să plece în călătorie spre Sfântul Munte Athos.

Când a ajuns însă la Bucureşti, mitropolitul Grigorie al II-lea, împreună cu un vechi prieten al călugărului Gheorghe, ieromonahul Macarie, l-au convins şi l-au oprit pe acesta în Ţara Românească, şi prin multe insistenţe l-au determinat să accepte să devină ocârmuitor al Schitului Cernica, pentru a revigora viaţa de aici, din pricina faptului că acest loc mănăstiresc se afla în totală părăsire de peste trei decenii.

„Văzându-i Preasfinţia Sa chipul cel cu dar împodobit şi vorbele cele dulci şi cu blândeţe, care trăgeau ca un magnet spre inimile multora, şi cu gândul cunoscându-l că este vas ales de Dumnezeu, şi că printr-însul multe suflete va aduce la mântuire, i-a zis ca să rămână aici, într-această ţară, şi orice mănăstire îi va plăcea cu îndemânare a face obşte cu adunare de părinţi cuvioşi, după cum a făcut şi Cuviosul Paisie la Moldova, să-i dea. Iar stareţul Gheorghe s-a apărat cu totul nevrednic numindu-se pe sineşi a se apuca de un lucru mare ca acesta, şi mult silindu-l Preasfinţia Sa şi văzând că nu pleacă, i-a hotărât că nici la Sfântul Munte nu-l lasă să se ducă. Iar părintele Gheorghe văzându-se strâmtorat întru această hotărâre a Mitropolitului, foarte tare s-a mâhnit, şi şi-a cerut voie de două trei zile ca să se socotească (...). Şi mergând la părintele mitropolit a cerut să-i dea Schitul Cernica, că într-altă mănăstire nu se împacă. Iar Preasfinţia Sa, auzind că nu cere vreo mănăstire bogată, ci Cernica, ştiind-o săracă şi pustie din vremi trecut, l-a curpins o mare mirare, însă i l-a făgăduit, văzându-i cererea cu atâta poftă“, mărturiseşte tot biograful său, ieromonahul Protasie.

Jertfa şi viaţa sa au făcut ca în doar cinci ani petrecuţi la Cernica să adune în jurul său o obşte formată din 103 ucenici.

S-a îmbolnăvit foarte rău în anul 1875 şi pentru că nu a mai crezut că va scăpa cu viaţă a întocmit un testament pentru obştea sa care a rămas şi peste veacuri, un excepţional document cu însemnătate istorică şi duhovnicească. Dumnezeu l-a scos din acea boală grea şi a mai trăit apoi încă 22 de ani.

În rândul sfinţilor, din 2005

Mitropolitul Filaret al II-lea, văzându-i realizările duhovniceşti dar şi administrative de la Cernica, i-a încredinţat stareţului Gheorghe şi Mănăstirea Căldăruşani. Acesta le-a condus pe amândouă, din aprilie 1794, şi până la moartea sa, în decembrie 1806. A locuit în fiecare pe rând şi a aşezat egumeni care să le poarte atent de grijă. În ambele mănăstiri a rânduit viaţă monahală după tradiţia athonito-paisiană.

S-a mutat la Domnul la 3 decembrie 1806. A fost înmormântat la Mănăstirea Cernica, în faţa bisericii Sfântului Lazăr, zidită de el în 1804.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat în sesiunea de lucru din 20-21 octombrie 2005 propunerile Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei cu privire la canonizarea Mitropolitului Grigorie Dascălu al Ţării Româneşti, cu ziua de sărbătorire la 22 iunie, şi a Cuviosului Stareţ Gheorghe, arhimandritul de la Cernica şi Căldăruşani, sărbătorit la 3 decembrie.

Proclamarea canonizării s-a săvârşit în ziua prăznuirii sale, la 3 decembrie, în anul 2005, la Liturghia oficiată la Mănăstirea Cernica de către vrednicul de pomenire Teoctist, patriarhul României, împreună cu un ales sobor de preoţi şi diaconi.

Moaştele Cuviosului stareţ Gheorghe s-au păstrat la mănăstirea Cernica şi sunt astăzi aşezate în biserica cea mare a mănăstirii, spre închinarea credincioşilor.

▲ Cuviosul Gheorghe, predecesorul Sfântului Calinic

La Cernica s-au copiat şi s-au tradus în timpul stareţului Gheorghe o mie de manuscrise. Opera cărturărească de aici a stârnit admiraţia lui Nicolae Iorga, care a recuperat în 1902 aproximativ două sute de manuscrise, aflate în acest aşezământ monahal.

Această veche vatră de cultură şi rugăciune este ctitorie a vornicului Cernica Ştirbei, de unde îi vine şi numele. Este atestată documentar, la 1608, prin hrisovul domnesc al lui Radu Vodă Şerban. În acel an, vornicul Cernica reface un vechi schit căruia îi dă numele său, îl înzestrează cu pământuri, păduri şi sate, spre veşnica pomenire a numelui şi a neamului său. Anul 1781, când arhimandritul Gheorghe a devenit stareţ, este considerat al doilea moment istoric important al acestui locaş, pentru că el a refăcut obştea de monahi ce se risipise datorită războaielor şi ciumei. În acest răstimp, s-a ridicat din ruină biserica şi tot ce înseamnă moştenire materială. Pe ruinele vechii biserici este ridicată la 1815 Biserica Sfântul Nicolae din Ostrov, biserică a cărei pictură interioară a fost realizată de zugravul Fotache, unul din ultimii meşteri ai picturii medievale.

Mănăstirea Cernica a avut ca stareţ între anii 1818-1850 pe cea mai luminoasă şi reprezentativă personalitate bisericească a timpului, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Ctitor de mănăstiri şi biserici, de spitale, şcoli şi case pentru copiii orfani, el este ctitorul celor mai importante clădiri ale Mănăstirii Cernica.