Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Cuviosul Serafim de Sarov, omul bucuriei Duhului Sfânt

Cuviosul Serafim de Sarov, omul bucuriei Duhului Sfânt

Galerie foto (8) Documentar
Un articol de: Pr. Ioniţă Apostolache - 19 Iul, 2020

Pentru Rusia pravoslavnică şi pentru întreaga Ortodoxie, Sfântul Serafim de Sarov rămâne mărturia iubirii ne­spuse dintre Dumnezeu și om. Prezența vizibilă a Duhului Sfânt, de care au avut parte Cuviosul Serafim și boierul Motovilov, e ultima experiență de acest fel consemnată în istoria Bisericii în ultimele sute de ani. Alături de Sfântul Serghie de Radonej, Sfântul Tihon de Zadonsk, Sfântul Ignatie Briancianinov şi alţi părinţi îmbunătăţiţi ai monahis­mului pravoslavnic rusesc, Sfântul Serafim de Sarov (1754-1833) „reprezintă o culme duhovnicească” în istoria aghiografiei universale.

Este socotit drept „unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi ai ­Bisericii Ortodoxe”. Prin moştenirea duhovnicească pe care a lăsat-o posterităţii, Sfântul Serafim reprezintă o poartă deschisă spre trăirea adevărată a credinţei încălzite de harul ­Duhului Sfânt. Puţinele însemnări care s-au păstrat despre viaţa sa confirmă faptul că „acest mare sfânt îşi revărsa dragostea dumnezeiască către toţi cei care îl vizitau, ţărani şi nobili, mireni şi monahi”. Simpla sa prezenţă îi întărea, îi înveselea duhovniceşte şi îi vindeca. Unul dintre fiii săi duhovniceşti, boierul Motovilov, a fost binecuvântat să vadă lumina, mireasma și căldura Duhului Sfânt care-l acopereau pe el și pe smeritul Serafim.

Sfântul s-a născut la data de 19 iulie 1754 în localitatea Kursk. Părinţii săi, Isidor şi Agata ­Moşnin, erau proprietarii unor fabrici de cărămidă, tatăl ocupându-se îndeaproape şi de construcţia bisericilor, pentru care era foarte solicitat. Copilul a primit la botez numele Prohor, în cinstea Sfântului Prohor, unul dintre cei şapte diaconi ai Bisericii primare. Educaţia creştină a primit-o încă din copilărie de la părinţi, a căror evlavie a moştenit-o. La numai trei ani şi-a pierdut tatăl, educaţia sa fiind înrâurită de prezenţa mamei, care i-a insuflat iubirea de semeni, buna-cuviință și evlavia cu care trebuie făcută rugăciunea.

O vindecare minunată 

Tânărul Prohor se deosebea de alţi copii de vârsta lui prin blândeţe şi smerenie, dar şi prin memoria şi inteligenţa deosebite. La 10 ani citea cu râvnă din Sfintele Scripturi, încercând să înţeleagă adevărurile tainelor lui Dumnezeu. La vârsta de 12 ani s-a îmbolnăvit foarte rău, fiind la un pas de moarte. Atunci când nimeni nu-i mai dădea vreo şansă de supravieţuire, a văzut-o noaptea în vis pe Maica Domnului, care i-a promis că-l va însănătoşi. A doua zi, s-a întâmplat ca prin faţa casei părinteşti să treacă nişte monahi care însoţeau o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. O ploaie puternică, iscată ca din senin, i-a determinat pe însoţitorii icoanei să se adăpostească sub acoperişul casei Moşnin. După ce s-a închinat la icoană, Prohor n-a mai ­simţit apăsarea bolii, iar în scurt timp s-a vindecat complet, ­reluând studiul Scripturii, de care era nedespărţit. La vârsta de 17 ani, Prohor a hotărât să devină călugăr. A primit cu uşurinţă ­binecuvântarea mamei sale, care i-a înţeles chemarea încă din ­copilărie. Înainte de plecare i-a dăruit o cruce de aramă, pe care Prohor a purtat-o toată viaţa la pieptul său. 

„Acesta este din neamul nostru”

Încă din prima zi când a ajuns în Mănăstirea Sarov, tânărul ­Prohor a arătat că avea deja unele calităţi pe care fraţi sau călugări de acolo le dobândiseră abia după mulţi ani de nevoinţe. Era nelipsit de la slujbe. Îi plăcea să se ­cufunde în rugăciune ore întregi, studia cărţile ascetice, dar mai ales încerca să înţeleagă cuvintele lui Hristos din Sfânta Scriptură, pe care le lua drept model pentru propria sa vieţuire. În anul 1780, fratele Prohor a trecut printr-o încercare: trupul său se umflase atât de rău, încât nu se mai putea ridica singur din pat. A fost ţintuit de boală timp de trei ani şi nu a cârtit niciodată împotriva lui Dumnezeu. Într-una din duminici, după ce s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie în chilie, lângă patul său a apărut Maica Domnului, împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Întorcându-se cu faţa către Ioan, Preasfânta ­Născătoare i l-a arătat pe Prohor şi i-a zis: „Acesta este din neamul nostru”, apoi s-a atins cu mâna dreaptă de el şi tot trupul i s-a uşurat de boala care-l stăpânise.

După o perioadă de aproape opt ani de ucenicie, fratele Prohor a primit votul monahal, fiind tuns cu numele de Serafim, datorită râvnei sale în slujirea lui Dumnezeu. Mai târziu, a fost hirotonit diacon, iar apoi preot, fiind nedespărţit de cele sfinte şi liturghisind aproape zilnic. În timpul diaconiei, Sfântul Serafim a fost învrednicit de Dumnezeu de o vedenie extraordinară. S-a petrecut în timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare a Săptămânii Sfintelor Pătimiri, când a văzut cerurile deschise şi pe îngeri slujind Mântuitorului Hristos. Despre această întâmplare minunată dă mărturie cronicarul mănăstirii din vremea aceea: „Prin vederea aceasta, înfăţişarea sfântului s-a schimbat. Nu mai putea să se mişte din locul lui şi nici să scoată vreun cuvânt. Mulţi au observat atitudinea lui, însă fără a înţelege adevărata cauză, îndată s-au apropiat de el doi diaconi, l-au apucat de subţiori şi ­l-au condus în Sfântul Altar. Dar şi acolo a continuat să stea vreme de două ore nemişcat. Doar faţa i se schimba de la o clipă la alta. Când era acoperită de o paloare, când era inundată de o roşeaţă intensă, când devenea albă ca ­zăpada. A petrecut mult timp fără să vorbească. Îl absorbise vizita minunată a lui Dumnezeu şi se desfăta cu preadulcea Lui mângâiere”.

La 20 noiembrie 1794, cu binecuvântarea egumenului Isaia, Cuviosul Serafim a părăsit chinovia, stabilindu-se într-o chilie pe care şi-o construise singur la 5 kilometri depărtare de Mănăstirea Sarov. Locul nevoinţelor sale era aşezat pe un deal din vecinătatea râului Sarovka, înconjurat din toate părţile de păduri seculare. Sfântul a numit dealul său Muntele Athos, iar altor zone în care se retrăgea le-a dat denumiri de Locuri Sfinte ca: Ierusalim, Betleem, Nazaret, Iordan, Tabor, pârâul Cedrilor, Golgota şi Muntele Măslinilor. Aceste denumiri îi făceau sfântului actuale evenimentele legate de iconomia mântuirii și viața Mântuitorului Hristos. Chilia sa nu era ocolită de fiarele sălbatice, care veneau la el, atrase de bunătatea sa. ­Stareţa Mănăstirii Diveevo, ­Matrona Plescheiev, a văzut cum sfântul a hrănit un urs chiar cu mâna sa.

Cercetat de Maica Domnului în suferinţă

Auzind de nevoinţele unor sfinţi, Cuviosul Serafim s-a hotărât să practice şi el o formă de asceză mai puțin obișnuită. Timp de o mie de zile şi de nopţi, sfântul ­s-a rugat pe o stâncă, invocând numele lui Hristos în rugăciunea inimii. Toate aceste nevoinţe l-au îndârjit foarte rău pe vrăjmaşul diavol, care îşi epuizase aproape toate încercările de a-l ispiti. Așa că, la 12 septembrie 1804, din îndemnul demonilor, trei săteni necunoscuţi s-au apropiat de monahul pașnic, pe când tăia lemne.

L-au bătut cu bestialitate, dorind să scoată de la el banii pe care credeau că îi ţinea ascunşi. Cu toate că avea o construcţie robustă, sfântul nici măcar nu a încercat să se apere, a lăsat jos toporul şi a suferit loviturile nemiloase care l-au adus în pragul inconştienţei. În urma acestei întâmplări, trupul său a rămas pentru totdeauna aplecat. Sfântul a refuzat să ­depună plângere împotriva celor care-l maltrataseră. În timpul consultaţiei medicale, Sfântul Serafim i-a aflat în vedenie lângă patul său de suferinţă pe Maica Domnului alături de Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu mâna dreaptă către părintele Serafim, ea s-a ­întors către locul unde se aflau medicii şi a zis: „De ce vă mai osteniţi?” Apoi, s-a uitat la Sfântul Serafim şi a adăugat către cei doi apostoli: „Acesta este din neamul nostru”. Vedenia luase sfârşit. În acel moment intră părintele stareţ. Doctorul îi spuse stareţului şi pacientului să i se ia sânge, să i se spele rănile cu alcool şi să i se pună legături pe ele. Dar părintele Serafim respinse toate acestea, predându-se cu totul în voia lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Şi deodată se umplu de o negrăită bucurie, iar sănătatea îi reveni.

„Hristos a înviat, bucuria mea!”

O altă formă a nevoinţei sfântului a fost tăcerea. Timp de cinci ani, Cuviosul Serafim a stat zăvorât în chilia sa, ne­schimbând o vorbă cu nimeni, petrecând doar în post, în rugăciune, studiu și contemplație. Întreaga sa lucrare duhovnicească se sprijinea pe faptul că această fericită petrecere în singurătatea chiliei, „fără vorbă, în rucodelie, în rugăciune şi în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, face pe om evlavios; căci, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, chilia călugărului închipuieşte cuptorul Babilonului în care cei trei tineri au aflat pe Dumnezeu însoțitor al lor. Cu fructul tăcerii, pe lângă alte agonisite duhovniceşti, se dobândeşte pacea sufletului. Liniştea deprinde pe om cu statornicia în rugăciune şi cu gândirea la Dumnezeu, iar înfrânarea duce pe om la nerăspândirea gândurilor. În sfârşit, pe cel ce şi-a dobândit această virtute îl aşteaptă un viitor paşnic şi fericit”.

La porunca Maicii Domnului, în 1826, a revenit în chinovia de la Sarov, propovăduind cuvântul Evangheliei, primind şi binecuvântând pe toţi care veneau la dânsul. Obişnuia să-i întâmpine pe toţi cu cuvintele „Hristos a înviat, bucuria mea!”, îndemnându-i să dobândească pacea care venea de la Duhul Sfânt. 

„În mijlocul verii, la Sarov vor răsuna cântări ca la Paști”

Cu timpul, Cuviosul Serafim a fost învrednicit de darul facerii de minuni şi de harisma vederii în Duhul. Izvorul minunilor sale nu a încetat nici după ce a părăsit această lume. Sute de mărturii şi însemnări confirmă prezenţa tămăduitoare a sfântului în viaţa credincioşilor care îi cereau ajutorul. Aşa s-au născut primele pagini scrise şi cele dintâi consemnări despre minunile Sfântului Serafim de Sarov. Ele au stat la baza documentaţiei oficiale, înaintată soborului arhieresc al Bisericii Ruse ca mărturii pentru canonizarea sa din 19 iulie 1903. Pe 18 iulie același an, aproximativ 300.000 de persoane au participat la aflarea și mutarea sfintelor sale moaște în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Sarov. În acea noapte, în toate bisericile din Rusia a fost oficiată o slujbă de priveghere. La deschiderea raclei în care se aflau moaștele Sfântului Serafim, ce a avut loc pe 19 iulie 1903, au fost prezenți numeroși membri ai clerului și ai familiei regale: însuși țarul Nicolae al II-lea (prăznuit pe 4 iulie) a fost una dintre persoanele care au purtat moaștele în ­procesiune.

S-a împlinit astfel prorocia cuviosului făcută cu 70 de ani mai înainte care spunea: „În mijlocul verii, la Sarov vor răsuna cântări ca la Paști”.

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Serafim de Sarov