Dimitrie Bolintineanu, propovăduitorul libertăţii române

„Libertatea nu este nepăsarea faţă de religie, nu este anarhia, nu este dezordinea. Este un fapt şi un mijloc. Dreptatea este singurul principiu al libertăţii, singurul scop al libertăţii. Nu este nimic într-un om, într-un popor libertatea, dacă dreptatea nu-l lumină, nu îl domină; într-un stat trebuie să ne supunem liber binelui. Binele este legea, nu tiranul, iar unde este dreptatea este şi libertate.“ („Libertatea“, p. 254) Dimitrie Bolintineanu (1825-1872) a fost un propovăduitor al libertăţii, al dreptăţii şi, totodată, s-a dovedit prin opera sa un precursor al literaturii române moderne.

Paşoptist declarat

Data exactă a naşterii poetului Dimitrie Bolintineanu nu este cunoscută cu exactitate. Se ştie că s-a născut în luna februarie a anului 1825 în localitatea Bolintin Vale. La doar 6 ani a rămas orfan de ambii părinţi, fiind crescut în continuare de unele rude mai bogate. Deşi orfan, a găsit resorturile motivaţionale necesare pentru a face studii strălucite. A fost înscris la Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti şi a beneficiat de sprijinul celor mai importanţi profesori la vremea respectivă. La doar 17 ani, Bolintineanu publică prima sa poezie „O fată tânără pe patul morţii“, în revista „Curier de ambe sexe“, coordonată de Ion Heliade Rădulescu. Acesta îl remarcă pe talentatul tânăr şi îi cere să trimită în continuare alte creaţii. La 20 de ani pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile din postura de bursier. Peste încă doi ani publică primul său volum de poezii intitulat „Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu“. În 1848 va sprijini mişcarea paşoptistă, iar după înfrângerea revoluţiei va fi silit să plece în exil. Se va îndrepta spre Paris, unde îşi va continua studiile întrerupte. Va petrece ceva timp în afara ţării, nefiindu-i permis accesul nici la invitaţia oficială a domnului Grigore Ghica de a prelua o catedră de literatură la Universitatea din Iaşi. Înalta Poartă se temea de foştii revoluţionari. De-abia în 1859, după unsprezece ani de peregrinări, se va putea întoarce în ţară.

Dezamăgire şi uitare

Dimitrie Bolintineanu nu a fost nici un moment un scriitor răsfăţat, obişnuit cu premiile literare sau invitat de seamă la diverse conferinţe. După întoarcerea în ţară a continuat să publice poezii şi impresii de călătorie la intervale regulate. În paralel, a îndeplinit şi o funcţie politică de seamă: „ministru de externe, culte şi instrucţiune publică.“ În ciuda acestor merite politice şi culturale deosebite a pătimit acelaşi lucru ca Grigore Alexandrescu: a fost uitat. Din 1866, când a decis să se retragă din viaţa publică, şi până la moartea sa, survenită pe 20 august 1872, faima i-a dispărut total, lăsând locul unei singurătăţi apăsătoare. Bolnav, trăind în mizerie, Bolintineanu este silit să îşi scoată biblioteca la licitaţie. Prietenii săi, Costache Negri şi Vasile Alecsandri, o cumpără şi i-o dăruiesc înapoi. În cele din urmă poetul este internat la Spitalul Pantelimon din Bucureşti, unde a şi murit. La îngroparea sa au participat foarte puţini amici, la fel ca la Grigore Alexandrescu. La mai puţin de zece ani de când atingea culmile gloriei, Bolintineanu se stingea în anonimat.

Creaţia nouă

Astăzi, Bolintineanu nu mai este citit aproape deloc, deşi el reprezintă unul dintre primii reprezentanţi ai romantismului românesc. El este totodată primul scriitor care ne-a lăsat un roman aproape întreg, „Manoil. Roman naţional“, înainte de „Ciocoii vechi şi noi“ scris de Nicolae Filimon. Legendele sale istorice au fost şi încă mai sunt foarte apreciate, datorită patosului viu care vibrează în ele. În epopee, dramaturgie, satiră şi fabulă, încercările lui Bolintineanu nu au fost prea reuşite. Nicolae Iorga nu l-a considerat nici măcar un scriitor mărunt, dar critica mai nouă i-a acordat un loc de merit în fruntea scriitorilor români din secolul al XIX-lea. În monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent“, George Călinescu precizează: „Bolintineanu este un poet fragmentar remarcabil şi o bună operă de izolare dă o colecţie surprinzătoare de instantanee poetice. El este primul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului, care caută cuvântul dincolo de marginile lui noţionale şi face din vers o singură arie. Bolintineanu este auditiv şi mecanic şi asta duce mai aproape de poezia modernă“ (p. 226)

Foamea de libertate

Aşa cum precizam şi în introducere, Bolintineanu a fost un om însetat de libertate, dornic să vadă Ţările Române eliberate de jugul otoman. Lucrul acesta l-a costat zece ani de exil, preţ pe care l-a plătit fără a se plânge vreodată de el. În poezia sa „Plângerile poetului român“, Bolintineanu exprimă acest deziderat, al destrămării robiei. „- O, pentru ce, poete, în cânturile tale/ Tu plângi această ţară în care te-ai format?/ Şi florilor ce creşte în astă verde vale/ Le spui cu ochii-n lacrimi că iarna-a-naintat?/ Dar ce lipseşte oare acestor ţări frumoase?/ Nu vezi locuitorii cât sunt de mulţumiţi?/ Că nimeni nu se plânge de zile dureroase/ Ş-aceasta dovedeşte că ei sunt fericiţi./ Când plângi această ţară tu eşti în amăgire;/ Legi, arte, instituţii în sânu-i înfloresc;/ Tot ce chezăşuieşte o dulce fericire,/ O dulce-ndestulare, nimica nu lipsesc.“/ „- Nimica nu lipseşte din câte zici tu mie,/ Aici pământul nostru e binecuvântat,/ El varsă râuri d-aur; dar îţi voi spune ţie/ Lipseşte libertatea, şi tot e întristat.“ Legile moderne, bogăţia, bunăstarea locuitorilor, frumuseţea peisajelor nu pot aduce şi nici întreţine libertatea.

Românii de „astăzi“

Bolintineanu a remarcat că românii erau rău priviţi peste hotare şi, cu toată lupta de eliberare, nu găseau prea mulţi aliaţi externi. Motivele pe care poetul le enumera erau: corupţia, moravurile rele şi patima după onoruri. Deşi a ocupat funcţii importante în stat, Bolintineanu nu a căutat cu orice preţ să ajungă sus şi reclama că ocuparea locurilor în aparatul admnistrativ să se facă după meritul fiecăruia. „În timpuri vechi românii de toţi erau stimaţi/ Dar laurii de stimă erau şi meritaţi/ Atunci un cuib de oameni cu armele în mână/ Au apărat pământul cu inima română./ Atunci cei mari ai ţării dau ale lor averi/ Spre dalba ei scăpare: chiar slabele muieri/ Pe-altarul sfânt al ţării puneau cu bucurie/ Cerceii din ureche, unica bogăţie./ Azi când străinii calcă pe-acest pământ de dor/ Ei cată să se pună smeriţi la coada lor./ Străinul care-i vede şi care-i umileşte/ De-a lor neruşinare el însuşi se roşeşte!/ Morala este tristă, principii-anticreştine:/ „Să sacrifice ţara spre-al lor în parte bine.“/ Corupţia lovit-a tot cu acea suflare/ Pe mari şi mici, o apă sunt toţi în nepăsare!“ (Românii de astăzi, p. 142)

Unde sunt slujitorii buni?

Probabil unul dintre motivele pentru care Bolintineanu s-a stins în anonimat a fost faptul că a denunţat corupţia şi sistemul putred existent la acea vreme în politica română. Sătul să observe cum nepotismul şi mita erau mijloacele prielnice pentru obţinerea posturilor înalte, a scris câteva poeme în această direcţie. Unul dintre ele era îndreptat împotriva loviturii de stat prin care domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost înlăturat. Aici Bolintineanu critică ceea ce el considera un atac politic menit să întărească sistemul corupt. „La fapte mari ce face se cheamă oameni mari/ Un tron nu se-ntăreşte cu bande de tâlhari./ Nu veţi fi tari pe tronuri, o domni, pe cât veţi face/ Din sceptru o doctrină ce voi numiţi dibace./ Oh! Domni! Alegeţi oameni cu care guvernaţi/ Din oameni cu virtute, din oameni luminaţi! Un edificiâ ce şade pe slabe fundamente/ Nu poate să reziste la crude-evenimente./ Un tron se pierde dacă el chiamă să-l ajute/ Aceste elemente sărace de virtute./ Prin oameni de principii se întăreşte-un tron./ Prin oameni de favoruri se pierde orice domn,/ Acela ce pe aur al său sprijin îl vinde,/ La cel ce îi oferă mai mult, el mâna ântinde./ Vai! Oameni fără datini şi fără de virtuţi/ Ce spre-a păta ce este pur, par că sunt născuţi,/ Înconjurară tronul, şi faptele lor rele/ Treceau ca nişte neguri ce-apasă peste stele/ Pe tot ce face domnul, de bun, de iubitor./ Aşa se izolează un domn de-al său popor./ Cei ce surpară tronul prin a lor tiranie,/ Scutiţi de pedepsire, trec la noua domnie/ Cu-aceeaşi misiune fatală-a veşteji/ Speranţele umane ânainte de-a ânflori“ (La Cuza-Vodă, p.168-169). Aceeaşi întrebare a lui Bolintineanu o repetăm şi noi astăzi: unde suntem slujitorii buni?

Sursa:

Dimitrie Bolintineanu, Opere, Editura de Stat pentru literatură ştiinţifică şi didactică, Bucureşti, 1951.