Fântâna Albă, poartă către cer a neamului românesc

Fântâna Albă, mai exact Poiana Varnița, este un important punct de memorie al neamului nostru. Un loc despre care trebuie să ne aducem aminte mereu. Este punctul românesc de frontieră spre Dumnezeu. Locul unde ai noștri au trecut pieptiș granița spre văzduhurile cerești în tirul nemilos al mitralierelor bolșevice, spre libertatea mult râvnită, răpită abuziv odată cu meleagurile nord-bucovinene, de plaga roșie.

La 1 aprilie anul aceasta se împlinesc 82 de ani de când români din Bucovina furată au plecat spre țara-mamă, România, dar unde nu au mai ajuns. Era în miez de primăvară a anului 1941. Dorul de patrie, persecuțiile asupra credinței, dar și birurile mari pe case, pe vite, pe oi și chiar pe preot și biserică, au dus către acest punct al unui masacru cutremurător. Iar pentru a expune spre edificare, aduc cititorilor în atenție câteva fragmente din cuvântările românilor nemulțumiți de regimul abuziv, bolșevic, discursuri ce au avut loc la Cupca și la Suceveni, ultimele puncte de plecare spre drumul fără de întoarcere (extrase din materialele publicate de Ion Dominte în ziarul Bucovina, nr. 259, din luna mai 1942). Prima cuvântare a unui țăran dârz, care a avut loc la Cupca în fața comisiei de anchetă guvernamentală ce avea în frunte pe generalul Jukov, deputatul Hrușevschi, ofițeri NKVD și autorități locale, a dus la arestarea imediată a sa. Acesta spunea fără menajamente: „Țăranii nu mai pot suporta toate vexațiunile și perse­cu­țiile regimului sovietic. Nu vrem decât să ne părăsim gospodăriile și să ajungem cât mai repede în România, că acolo oamenii sunt liberi și nimeni nu se bagă în curtea gospodarului ca să-l ușureze de munca lui și de bruma de grâne necesară întreținerii animalelor și familiei”. La Suceveni, un țăran simplu și pașnic pe nume Răileanu Ion se tânguia astfel: „Domnule general, stăpânirile sunt date de Dumnezeu, că așa ne învață Biserica noastră. Dar nu vă supărați că dumneavoastră îndată ce ați venit aici ne-ați luat pâinea de la gura copiilor, ați silit poporul să facă tot felul de prestații gratuite cu utilaje și animale, sustrăgându-le de la munca câmpului, ne-ați pus sarcini peste puterile noastre, ați pus biruri mari pe case, pe vite, pe oi, pe preot și pe biserică, ne-ați măsurat până și gardurile și cotețele din gospodărie. Noi nu avem nimic cu Statul Sovietic, dar nu mai avem ce face, că am ajuns muritori de foame, deși cred că de fiecare dată ne-am făcut datoria așa cum s-a cerut de la noi”. Generalul Jukov, ca și când nu a auzit nimic din plângerile adresate comisiei, i-a întrebat de ce nu se înscriu în colhoz, ca să scape odată de necazuri.
În continuare a luat cuvântul Veronica Amariei:

„ – Domnule general, eu îs femei și nu mă bag în treaba bărbaților, dar pe mine mă doare că ne-ați luat credința.

– Adică cum v-am luat credința? întrebă generalul.

– Iată cum - ați pus pe biserică bir 3.500 de ruble, iar preotului i-ați mai pus bir de 10.000 de ruble. El și-a vândut cinci vite mari și acareturi și tot nu-i ajunge să-și plătească impozitul, dar la anul ce va mai vinde?

– Dar de ce îți pasă așa de mult de preot?

– Iacă, îmi pasă, că dacă el nu poate plăti impozitul, o să ne în­chi­deți biserica, iar noi l-am oprit pe preot să nu plece în Germania, unde a avut aprobare, ci să rămână cu noi, iar noi fără biserică și fără cre­dință nu rămânem, ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâți”.

Minciuna

Desigur, această vâltoare ajunsă la punctul de fierbere a fost mai întâi inițiată de agitatori, prin minciună și dezinformare. Românii au fost înșelați că asemenea minorităților germane și poloneze vor fi lăsați să se repatrieze în țara de obârșie. „Zvonul a fost lansat de către reprezen­tanții Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD) al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, cu scopul perfid de a scoate la iveală atitudinea băștinașilor față de regimul stalinist, instaurat pe meleagurile carpatine” (Petru Grior, Cartea Durerii, vol. V, Cernăuți, 2016, p. 9).

Una dintre cele mai importante unelte ale NKVD-ului de răspândire a falselor speranțe prin satele de români a fost Kobeli Izidor. Există numeroase mărturii referitoare la acțiunea toxică pe care a avut-o acest personaj controversat - angajat al Primăriei comunei Pătrăuții de Jos. Umbla prin sat îndemnându-i și „ajutându-i” pe oameni să completeze cererile de plecare. Toată această minciună s-a răspândit cu repeziciune și în celelalte localități româ­nești, transformându-se într-o stare de euforie a populației românești tot mai necontrolate de către autorități. Iar aprobările pentru plecarea româ­nilor întârziau, desigur, scoțând limpede la suprafață minciuna. Drept urmare, în ziua de 26 martie 1941 s-au adunat foarte mulți români în orașul Storojineț, reședința raională. Erau oameni proveniți în cea mai mare parte din comunele Ropcea, Cupca, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Ciudei, Budineț și din împrejurimile orașului Storojineț. La aceste proteste a fost prezent și „alesul” Sovietului Republicii Ucraina, Vasile Luca (unul dintre membrii triadei comuniste, alături de Pauker şi de Kișinevschi). Acesta a fost rugat de către autorități să ia cuvântul, pentru a tempera populația revoltată: „Tovarăși! Frați români! Îmi dau seama că aici, pe plaiurile frumoase ale Bucovinei, circulă mulți spioni, dușmani și diversioniști care v-au băgat în cap povestea aceasta cu plecatul în România. Eu vă întreb ce vreți să faceți în România, țara care aproape că nu mai există și vă spun eu aicea că în curând nu va mai exista deloc!? Doriți să mergeți în România să munciți pentru boieri și burghezie? Ce, nu i-ați îngrășat destul? Vreți să se îngrașe și mai mult din munca voastră? Vreți să fiți exploatați în continuare, nu ați fost exploatați destul?” Un murmur a apărut, care în scurt timp s-a transformat în huiduieli și scandări: „Jos comuniștii! Lăsați-ne să plecăm în România!”

Masacrul de la Fântâna Albă

La 1 aprilie 1941, între 3.000 și 3.500 de români de prin toate satele Bucovinei răpite (Cupca, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Carapciu, Iordănești, Ropcea, Mihuceni, Trestiana, Petriceni) s-au adunat pentru a trece frontiera spre România. Urmăriți de trupe călare ale NKVD, au ajuns în satul Suceveni, unde li s-a alăturat un număr mare de localnici. Înainte de a pleca din Suceveni, întreaga coloană de oameni a rostit următoarea rugăciune: „Doam­ne Dumnezeul nostru, Ființă Preaînaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început și fără de sfârșit; Tu, Cel ce ai zis și ai făcut toată făptura și dai viață zidirilor Tale, prin ale Cărui puteri se mișcă libere toate vietățile de pe pământ și le hrănești până în crăpăturile pietrelor, nu întoarce fața Ta de la noi, păcătoșii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi și ne mântuiește, că Tu ne-ai zidit și numai Tu ne poți mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre și ne ajută ca să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chi­nu­iește și ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Sfântul Duh, Treime Sfântă, slavă Ție. Amin!” (cf. ancheta ziaristului Ion Dominte, ziarul Bucovina, nr. 258, 259, Cernăuți, 1942).

Purtând cruci din lemn și prapuri, luate de la biserica din Suceveni, coloana a pornit spre Hilboca pentru o ultimă încercare de a obține acordul autorităților de plecare în România. Bineînțeles că la Hilboca nu li s-a făcut dreptate, iar cererile le-au fost din nou refuzate. Convoiul a plecat din nou spre Suceveni, iar de acolo spre comuna Fântâna Albă, ultima localitate înainte de frontiera cu România. După ce au trecut podul peste Siret, coloana de români cânta „Imnul național al României și scandau: Trăiască Regele Mihai, Trăiască mareșalul dezrobitor!”

Ajunși în Poiana Varniței, din pădurea apropiată a localității Fântâna Albă, îi aștepta, în tranșee săpate în grabă, în față și laterale, canonada mitralierelor bolșevice. Femei cu prunci în brațe, copii, bătrâni, tineri, femei însărcinate, prinși ca într-un clește, au fost secerați „precum snopii de secară”. În cele mai groaznice țipete, plânsete și urlete de disperare, mitralierele au continuat să duduie, umplând poiana de trupuri și bălți de sânge. Oamenii care se aflau încă în pădurea din spate au fost la rândul lor vânați fără milă de trupele călare ale NKVD-ului. Puțini au fost cei care au scăpat ca să mai poată povesti. Și mai puțini au fost cei care au scăpat de pedepsele și represiunile ce au urmat. Mulți dintre ei, rupți de lângă familii, au fost deportați în Siberia și Kazahstan, de unde nu s-au mai întors niciodată. Chiar și copiilor lor, ră­mași orfani, li s-a pierdut orice urmă. Însă memoria lor stă vie, rușinându-i pe vrăjmași!