Faţa criminală a comunismului din URSS

Deşi discursul oficial spunea cu totul altceva, principalele mecanisme prin care s-a încercat distrugerea bisericilor şi eliminarea credinţei religioase în ţările comuniste au fost măsurile administrative şi toate acele acţiuni abuzive care la modul declarativ erau condamnate. Însăşi acţiunea propagandistică, din ce în ce mai complexă şi mai agresivă, care cuprindea toate nişele vieţii individului, înregistrarea permanentă a celor rămaşi credincioşi şi focalizarea acţiunilor asupra lor constituiau forme de presiune formidabilă asupra persoanelor care aleseseră să rămână fidele lui Dumnezeu. În plus, şansele trasate de cadrul legislativ nu erau, câtuşi de puţin, favorabile apărării, necum dezvoltării, vieţii religioase, pe măsura consolidării „cuceririlor revoluţionare“, limitându-se tot mai mult posibilităţile de exprimare în cetate a diverselor biserici şi culte.

Concret, în cazul URSS, pe 20 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului, organul conducător al Rusiei Sovietice, a dat un decret asupra separării Bisericii de Stat şi a separării Şcolii de Biserică. Se interzicea orice participare a Bisericii la viaţa statului, orice învăţământ religios în şcolile naţionale şi private. Conform paragrafului 5 din lege, cultul nu era admis decât acolo unde nu aducea atingere ordinii publice, autorităţile fiind singurii judecători în materie, pentru că nici o garanţie juridică nu era lăsată Bisericii, în calitate de asociaţie. În Constituţia din 1918 se garanta libertatea religioasă şi libertatea propagandei religioase şi antireligioase. În 1929 se garanta libertatea confesiunii religioase şi a propagandei antireligioase, pentru ca în 1936 să fie garantate numai libertatea cultului religios şi a propagandei antireligioase. Prin urmare, din 1929, a face propagandă religioasă devenise un delict constituţional, credinciosul putând numai să-şi afirme apartenenţa la o confesiune şi să discute eventual cu proprii coreligionarii. Din 1936 se creează un cadru legislativ prin care preotul devine prizonierul lăcaşului de cult, unde nu poate face altceva decât să oficieze cultul divin pentru acele persoane, din ce în ce mai puţine, care mai îndrăznesc să treacă pragul bisericii, catehizarea fiind complet prohibită. Avem astfel, pe de-o parte, o propagandă atee asurzitoare, pe de altă parte, lipsa oricărei posibilităţi de promovare a mesajului religios.

O altă măsură administrativă care a lovit grav viaţa religioasă a fost pierderea de către diferitele grupări religioase, în 1918, a oricărui drept de proprietate, chiar şi asupra lăcaşurilor de cult. Credincioşii, grupaţi în asociaţii, trebuiau să solicite închirierea unui lăcaş de închinăciune, unde să-şi poată desfăşura activitatea religioasă. Chiriile tot mai mari care vor fi cerute de autorităţi i-au făcut pe mulţi să renunţe. În momentul în care un lăcaş de cult nu mai avea credincioşi, se proclama că în zonă a triumfat ateismul, iar respectivul lăcaş fie primea o altă destinaţie, fie, pentru siguranţă, era demolat, pentru a nu exista tentaţia „revenirii“. În plus, salariul preotului trebuia asigurat numai de către credincioşi.

Copiii, ţinte privilegiate ale ateilor

În cadrul politicii de răspândire a ateismului, copiii şi tineretul au fost permanent ţinte privilegiate, ca urmare a faptului că puteau fi mult mai uşor formaţi în spirit comunist. Profesorul Teodor M. Popescu, preocupat de dramele creştinismului în Rusia, arăta că, dacă în cazul oamenilor maturi propaganda şi persecuţiile au avut un succes moderat, acţiunea sistematică împotriva tinerilor a avut consecinţe dramatice, pe profesii recordul atitudinii antireligioase deţinându-l studenţii, aproape 90% dintre ei declarându-se atei. În amintitul decret al Consiliului Comisarilor Poporului din 23 ianuarie 1918, la paragraful 19 se stipula: „Şcoala este separată de Biserică, învăţarea dogmelor religioase este interzisă în toate instituţiile de stat, ca şi în instituţiile de învăţământ private în care se predau materii generale. Cetăţenii pot preda sau studia religia în mod particular“. Datorită continuării acţiunilor de catehizare a tinerilor în mediul familial şi de către preoţi curajoşi, precum şi numărului mare de refuzuri venite din partea unor părinţi de a-şi trimite copiii la şcolile atee, a fost adoptată legea din 15 mai 1931, prin care se dădea dreptul copiilor de a recurge la justiţie împotriva „exceselor şi represaliilor“ venite de la părinţii lor. Copiii puteau să reclame autorităţilor faptul că au fost „forţaţi“ să studieze religia sau că au fost împiedicaţi să meargă la şcoală sau la diverse activităţi cu caracter ateist. Părinţii urmau să fie pedepsiţi cu amenzi sau închisoare, iar în anumite cazuri urma să se ia acestora chiar dreptul la educaţie, iar copiii să fie trimişi la instituţii de educaţie de stat. Această lege a fost dublată de alte măsuri care făceau practic imposibilă acţiunea de educaţie religioasă în biserică sau în mediul familial. Vorbesc de „educaţie“, deoarece în legile sovietice se făcea distincţie între „educare“ şi „instruire“ religioasă, ultima neputând fi dată decât în centrele de învăţământ speciale (seminarii, institute teologice).

Conform instrucţiunilor date periodic de Consiliul pentru Afacerile Religioase, la funcţiile liturgice nu aveau dreptul să participe decât tinerii care aveau cel puţin 18 ani; copiii mai mici de aceeaşi vârstă nu puteau sub nici o formă să ajute la desfăşurarea slujbei. În anii ’60, V. A. Kuroedov, unul dintre preşedinţii Consiliului pentru Afaceri Religioase, preciza: „Copiii pot fi educaţi în spirit religios, dar numai în cadru privat, adică numai în sânul familiei şi doar de părinţi“. Articolul nr. 142 din Codul penal al RSFSR punea interdicţie celorlalţi membri ai familiei (fraţi, surori, bunici) să facă educaţie religioasă, în caz contrar ei putând fi condamnaţi la munci de reeducare pe o perioadă de timp până la un an.

În perioada interbelică, preoţii, teoretic, puteau educa la biserică pe copii. „Singura“ condiţie era o autorizaţie specială pe care părinţii trebuiau să o ceară organelor de miliţie, fapt care nu era altceva decât o cursă întinsă părinţilor, pentru descoperirea şi urmărirea „religioşilor“. Mai târziu, preoţii vor avea voie numai să „examineze“ pe copii, ca să se asigure că aceştia ştiu lecţiile învăţate în familie, orice altă activitate fiind considerată „organizare şi practicare sistematică a învăţământului religios pentru minori“, care era pedepsită aspru.

Pe 15 decembrie 1960, la Paris, Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură a adoptat „Convenţia pentru lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului“, în care se preciza că statele semnatare se angajau să „abroge toate dispoziţiile legislative şi administrative şi să pună capăt tuturor practicilor administrative care comportă o discriminare în domeniul învăţământului“. În articolul 5 se cerea „să se respecte libertatea părinţilor şi, dacă e cazul, a tutorilor legali […] de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor conform propriilor convingeri“. URSS a ratificat convenţia la 2 iulie 1962, însă dreptul la instrucţie religioasă nu a fost respectat niciodată.

Persecuţie în afara legii

Însă, dincolo de propagandă şi aceste măsuri legislative, există nenumăratele acţiuni la limita sau în afara legii. După cum spunea profesorul Teodor M. Popescu, „nici o idee şi nici o practică religioasă, nici un slujitor sau credincios, nici un loc sau obiect servind cultului, nimic nu este exclus de la urmărire, de la profanare, de la distrugere şi nici un mijloc sau procedeu putând duce la aceasta nu este dispreţuit sau ocolit“. Cele mai durabile în timp se vor dovedi tocmai acele măsuri sever condamnate de diversele hotărâri ale organelor de conducere ale URSS, deciziile administrative arbitrare şi umilirea preoţilor şi credincioşilor fiind practici curente pe toată durata regimului comunist, chiar şi în perioadele de relaxare a presiunii ateiste. Într-una din cărţile sale, Sergiu Grossu, luptător pentru libertatea religioasă, pomeneşte un caz care este relevant pentru întreaga atitudine a autorităţilor faţă de religie şi Biserică. E vorba de o mică comunitate catolică din Lituania (Ceikiniai), care a înaintat secretarului general al CC al PCUS un raport în care erau prezentate umilinţele pe care le suportau credincioşii din partea autorităţior. Spicuim din lunga listă:

„În 1965, la Ceikiniai, guvernul a dat ordin să fie distrus un crucifix la care ţineam foarte mult, pretinzând că împiedica circulaţia. Dar acum, în locul lui, cresc nişte arbuşti şi s-a înălţat un stâlp electric […]

Administraţia provinciei a refuzat, mult timp, racordarea bisericii la curentul electric. În 1965, adjunctul Comitetului Executiv al provinciei ne-a răspuns: «Şase călugăriţe pot foarte bine să lumineze biserica cu lumânări, prin urmare, vă puteţi lipsi de lumină electrică» […].

În anul 1971, nişte tineri din Ceikiniai, care urmează şcoala medie din Ignalina, au fost chemaţi, în timpul orelor de curs, afară din clase şi obligaţi să semneze împotriva preotului nostru nişte hârtii în care se prezentau fapte despre care ei nu aveau habar“.

Gestul micii comunităţi de a înşira într-o scrisoare adresată „centrului“ diversele abuzuri ale autorităţilor locale a pornit de la o banală magazie. Pe terenul parohial era o construcţie gata să cadă. S-a hotărât ridicarea uneia noi. Au trebuit doi ani ca să se obţină aprobările de construcţie, rezultatul fiind o clădire puţin mai lată decât cea originală. Din acest motiv, într-o dimineaţă, preşedintele de colhoz şi doi miliţieni au adus opt oameni care au distrus clădirea. Acum, oamenii întrebau pe secretarul general al CC al PCUS ce rost avea demolarea unei clădiri mai late cu 80 de cm într-un sat, departe de drumurile principale, şi tot ei ofereau un răspuns. În timpul demersurilor pentru aprobarea lucrărilor de construcţie, însărcinatul cu afacerile religioase a convocat Comitetul Executiv al parohiei şi le-a spus: „Îndepărtaţi-i pe băieţi de la altar, ca să nu ajute la slujbă. Împiedicaţi-i să se ducă să arunce flori în faţa procesiunilor. Faceţi în aşa fel ca preoţii veniţi din afară să nu ia parte la serviciul divin din biserica voastră. Atunci, vă vom permite să vă reconstruiţi depozitul“.

Din cazul prezentat de Sergiu Grossu se poate observa atitudinea faţă de preot a diverşilor „responsabili“ locali, clericul fiind tratat ca un posibil infractor, pe care toată lumea are datoria să-l urmărească ca nu cumva să-şi răspândească „otrava“. Apoi, tratamentul la care sunt supuşi membrii parohiei, un amestec de băşcălie şi cinism. Toţi cei care ocupă o funcţie de la stat, miliţieni, profesori, colhoznici au datoria să intervină, să „demaşte“ orice creştere a sentimentului religios şi să prevină ca tinerii să fie atraşi către credinţă. Aşa cum am spus, aceasta a fost atitudinea generală a instituţiilor statului şi a „cetăţenilor responsabili“ faţă de religie şi Biserică pe toată durata regimului comunist.

Preotul, un ciumat

Cele prezentate mai sus datează dintr-o perioadă mai târzie, când organele statului aveau controlul asupra „situaţiei operative“, însă, în primele decenii de dominaţie comunistă, crimele împotriva clericilor, credincioşilor şi bisericilor au fost îngrozitoare, tonul crimelor dându-l chiar liderii bolşevici. Astfel, Lenin, iritat de acţiunile „Sutelor Negre“, a adresat o scrisoare Politbiro-ului, datată 19 martie 1922, propunând arestarea şi judecarea sumară a revoltaţilor din Shuia, act urmat de o campanie în care trebuiau să fie împuşcaţi fără milă un număr cât mai mare de „preoţi reacţionari“. Această scrisoare dădea astfel binecuvântarea pentru o serie de asasinate în masă, care nu aveau nici o legătură cu actul de justiţie. Şi înainte de 1922 avuseseră loc campanii de pedepsire, rolul principal revenindu-i iniţial faimoasei CEKA, a cărei „părinte“, Felix Dzerzinski, declara: „Noi nu avem nimic comun cu dreptatea, nici chiar cu dreptatea revoluţionară; noi suntem teroarea; scopul nostru este de a teroriza pe duşmanii sovietelor“. După cum se ştie, CEKA avea puterea de a pronunţa condamnări în afara sistemului juridic propriu-zis, fie la detenţia în lagăr, fie la executarea prin împuşcare. În „patrimoniul privat“ al CEKA intra o serie de lagăre, dintre care cel mai celebru este cel din Insulele Solovki, care treptat va deveni un lagăr dedicat „religioşilor“. Din februarie 1922, moştenirea CEKA a intrat în custodia Direcţiei Politice Statale (GPU/OGPU), fiind menţinute pe mai departe două sisteme judiciare paralele cu două sisteme concentraţionare paralele, unul gestionat de Comisariatul Poporului pentru problemele interne, celălalt direct de GPU, în care au „rezidat“ numeroase persoane care nu au fost judecate niciodată.

Crimele făcute de agenţii CEKA/GPU au fost dublate de acte deliberate de asmuţire a „poporului“ împotriva bisericilor şi preoţilor. Asemenea ocazii au fost decretul privitor la lichidarea cultului relicvelor din 1919 şi campania din 1922 de rechiziţionare a obiectelor preţioase din biserici. Cu aceste prilejuri au fost profanate nenumărate lăcaşuri de cult, iar preoţii au avut multe de suferit din partea organelor de represiune, dar şi din partea acelor mulţimi care, dacă li se permite, uită de respectul care îl aveau până mai ieri faţă de obiectul pe care acum îl distrug. După cum bine spunea Teodor M. Popescu, în aceste condiţii preoţii deveniseră paria societăţii, de care întregii lumi îi era teamă să se apropie sau să-i ajute şi pe care răufăcătorii îi puteau ucide fără a fi pedepsiţi. Marginalizarea preoţilor a atins culmea în anii colectivizării, când aceştia au fost asimilaţi culacilor şi au fost privaţi de drepturile civile. Astfel, nu mai aveau drept la cartele alimentare, vitale pentru acele vremuri de lipsuri, şi la asistenţă medicală. În plus, erau supuşi unei fiscalităţi excesive, iar copiii lor nu aveau dreptul să studieze în şcolile secundare şi superioare. Aceste măsuri au condus la apariţia unui mare număr de preoţi cerşetori.

Legea, între uz şi abuz

Acestor acţiuni arbitrare li se adaugă cele „legale“, prin care reprezentanţii cultelor şi credincioşii erau arestaţi şi condamnaţi după toate regulile sistemului judiciar, dar acest lucru nu a însemnat că pedeapsa a fost mai puţin crudă. În acest sistem, niciodată nu s-a dat o pedeapsă care să aibă ca motiv practicarea credinţei, acesta fiind ascuns în spatele altor imputări. Acuzaţiile puteau fi politice (activitatea antistatală) sau de natură penală (furturi, înşelătorii etc.) care, în logica sistemului sovietic, căpătau, la rândul lor, caracter politic (sabotori ai economiei). Prin acest procedeu, autorităţile puteau declara străinătăţii că preoţii şi credincioşii erau arestaţi nu pentru ceea ce ei erau, ci pentru diversele „crime“ comise, negându-se astfel orice idee de persecuţie religioasă. La rândul lor, mulţi din cei condamnaţi „legal“ au sfârşit în temniţe sau lagăre de muncă.

Diversele statistici care s-au făcut privind victimele persecuţiilor religioase arată un număr îngrozitor de mare de morţi, pentru toate confesiunile din cuprinsul fostei URSS. În cazul Bisericii Ortodoxe, aceasta avea, conform anuarului din 1916, 147 de episcopi (în 1917 acest număr ajungând la 172), 117.915 membri ai clerului, 21.330 de călugări şi 73.299 de călugăriţe. Comisia pentru reabilitare instituită de patriarhatul de Moscova afirmă că până în anul 1941 au fost supuse represiunii, din motive religioase, 350.000 de persoane, dintre care 150.000 au fost arestate doar în 1937, şi dintre acestea 80.000 au fost împuşcate. În 1995, Comisia pentru reabilitarea victimelor represiunilor politice comunica cifra de aproximativ 200.000 de clerici ortodocşi condamnaţi la moarte între 1917 şi 1980. Doar între 1937 şi 1938 au fost arestaţi 165.000 de preoţi ortodocşi, dintre care 105.000 au fost împuşcaţi. Peste 300 de episcopi ar fi suferit de pe urma persecuţiilor şi peste 250 au fost executaţi sau au murit în timpul detenţiei. Cert este că, în 1941, doar patru episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul URSS. În ceea ce priveşte pe catolici, în 1926 nu mai rămăsese nici un episcop.

Nici lăcaşurile de cult nu au avut o soartă mai bună. Înainte de revoluţie existau aproximativ 50.000 de lăcaşuri de cult ortodoxe. În 1939, doar 500 mai erau deschise. Politica lui Stalin de a folosi Biserica pentru stimularea sentimentelor patriotice a condus la redeschiderea, până în 1957, a 22.000 de biserici. Campania antireligioasă declanşată de Hruşciov în 1959 a condus din nou la închiderea a 12.000 de biserici. În 1985 rămăseseră 7.000 de lăcaşuri de cult. Cele 1.025 de mănăstiri care funcţionaseră înainte de 1917 au fost închise în cvasitotalitatea lor în anii care au urmat. În cazul catolic, dacă înainte de 1917 erau în Rusia 1.200 de biserici, în 1941, în condiţiile în care fuseseră reocupate zone catolice precum Ţările Baltice, doar două biserici mai funcţionau.

Dacă la aceste cifre se adaugă victimele din rândurile protestanţilor, ale musulmanilor, budiştilor, evreilor şi ale altor culte, se poate vorbi fără greşeală de un holocaust religios în fosta URSS. Imensa „luare de sânge“ pe care au operat-o bolşevicii nu a putut distruge viaţa religioasă, însă a slăbit considerabil capacitatea de rezistenţă a diverselor culte în faţa tăvălugului comunist. După perioada marilor persecuţii, organele de securitate sovietice se vor concentra pe o acţiune „preventivă“, de împiedicare a celor rămaşi fideli credinţei de a forja mişcări care ar fi pus în discuţie la modul serios ordinea atee instituită. Vor mai fi asasinate bine ticluite, procese-spectacol, dar metoda cea mai folosită a fost cea a internării în spitalele psihiatrice.