Sfântul Prooroc Amos
nu a fost o personalitate notabilă din punct de vedere social sau politic. De altfel, ştim foarte bine că Dumnezeu nu ţine cont deloc de înfăţişarea sau propria părere de sine a omului, ci se preocupă esenţial de inima acestuia. O inimă simplă, pregătită să slujească celor duhovniceşti, este mai de preţ decât o minte sclipitoare, dar plină de mândrie.
Nu întâmplător Sfântul Vasile cel Mare îi scria Sfântului Ambrozie al Milanului următoarele: "Dumnezeu, prin mijlocirea Sfântului Duh, l-a înzestrat cu putere pe Amos, un simplu păstor de vite, şi
l-a ridicat la rangul de profet." Simplitatea sufletească şi râvna de a sluji lui Dumnezeu sunt cele mai importante calităţi pe care Amos le-a avut şi pe care suntem datori să le urmăm.
Păstorul din Tecoa
Sfântul Prooroc Amos a dus o existenţă destul de simplă, fiind păstor de vite în satul Tecoa. De altfel, numele său înseamnă, în limba ebraică, "povară, sarcină". În afara păstoritului, Amos se mai ocupa şi de culegerea sicomorelor. Sicomorul este un arbore de dimensiuni mari care produce fructe asemenea smochinelor. Timpul proorocirii sale a fost destul de extins, acoperind o perioadă de aproape 50 de ani. Şi-a început activitatea de prooroc în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea (793-753 î.Hr.) şi a activat cu precădere în cadrul Regatului de Nord, denumit în Sfânta Scriptură Israel. Reamintim aici că, începând cu anul 922, evreii se scindaseră în două regate: cel de Nord, denumit Israel, şi cel de Sud, denumit Iuda. Acest fapt survenise ca un efect al domniei abuzive instaurate de Roboam, fiul regelui Solomon. Amos era originar din Regatul de Sud, dar a fost trimis să propovăduiască în două centre idoleşti importante ale Regatului de Nord: Bethel şi Samaria. Profetul a fost nevoit să înfrunte o rezistenţă aspră atât a ierarhiei politice, cât şi a celei religioase din cele două oraşe. Astfel, a fost izgonit la un moment dat de Amasia, căpetenia slujitorilor idolilor. Amos propovăduia credinţa în Dumnezeul adevărat şi critica făţiş închinarea la idoli, însă nu s-a oprit aici. A profeţit inclusiv căderea Regatului de Nord sub stăpânire asiriană, lucru care a deranjat enorm. În cele din urmă, Amos va fi ucis de fiul falsului preot Amasia, care l-a lovit fără milă cu un toiag în cap. Nu este întâmplătoare această respingere a profeţilor şi chiar martirizarea lor. Ştim că majoritatea au murit pentru adevăr. Fericitul Ieronim specifică acest lucru într-una dintre epistolele sale: "Ce păcat că, iată, medicul care îl tratează pe cel bolnav (...) este privit ca un duşman tocmai de către acesta din urmă! Însă aşa este rânduiala lucrurilor. Adevărul are uneori un gust amar şi nu este deloc pe placul răufăcătorilor. (...) Amos se vede alungat din Samaria (cf. Amos 7:12-13). De ce oare? De bună seamă, în acest caz, ca şi în multe altele, pentru că el este chirurgul duhovnicesc, care taie şi dă la o parte părţile afectate de păcat şi îi îndeamnă pe oameni la pocăinţă. Sfântul Apostol Pavel întreabă:"Am ajuns deci vrăjmaşul vostru spunându-vă adevărul?" (Gal. 4:16). În aceeaşi situaţie S-a aflat Însuşi Mântuitorul atunci când mulţi dintre ucenicii Lui s-au dus de la El, pentru că găseau cuvântul Lui greu de primit (In. 6:60)" (apud Vieţile Sfinţilor Prooroci, trad. pr. Constantin Jinga, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, pp.101-102).
Foamea după cuvântul lui Dumnezeu
Sunt mai multe teme interesante în proorocia lui Amos, dar ne propunem să le abordăm doar pe cele principale. Astfel, una dintre ele este vestirea unei perioade de foamete cumplite. Nu este vorba despre o lipsă de alimente sau de educaţie, ci de o foamete duhovnicească, caracterizată prin lipsa cuvintelor lui Dumnezeu. Proorocind cele spuse de Dumnezeu, Amos vesteşte o perioadă de sărăcie sufletească extremă. Cum poporul iudeu nu reacţiona nici la necazurile fizice existente în vremea respectivă, pedepsele dumnezeieşti se mută într-un alt registru: cel sufletesc. Comentând proorocia lui Amos, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: "Prin necumpătarea noastră, vătămăm şi trupul şi sufletul: pe unul îl îngrăşăm peste măsură, iar pe celălalt îl slăbim prin foamete. Altădată, Stăpânul universului, mâniat foarte tare pe poporul iudeu, l-a ameninţat zicând: "Vă voi da vouă nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de auzirea cuvântului lui Dumnezeu" (Amos 8:11). Altfel spus, ne-a învăţat că foamea de pâine poate slăbi trupul, pe când foamea de cuvântul lui Dumnezeu omoară sufletul. Ei bine, pedeapsa cu care i-a ameninţat Stăpânul pe iudei o atragem acum asupră-ne cu voia noastră, cu toate că Dumnezeu ne poartă atât de grijă, cu toate că a rânduit ca, în afară de îndemnurile Scripturii, să avem şi îndemnurile dascălilor" (Omilii la Facere, LIV:1, vol.II, trad. pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p.204 apud Vieţile Sfinţilor Prooroci..., p.115). Este adevărat că omul nu simte această foame duhovnicească atât timp cât se află într-o nepăsare sufletească vecină cu moartea. Un om mort sufleteşte este mai vrednic de milă decât orice altă persoană aflată în situaţii mai grave: sărăcie, nebunie, griji pământeşti etc. De aceea, această proorocie vine după ameninţarea poporului iudeu cu război, foamete, sărăcie, tocmai pentru a arăta că pedeapsa cea mai aspră nu este cea trupească, exterioară, ci aceea interioară, care loveşte în creşterea sufletească. De altfel, Sfântul Grigorie Teologul spune: "Nimic nu este mai greu de îndurat decât foamea de cuvântul lui Dumnezeu şi nimic mai greu de tămăduit decât aceasta..." (apud Vieţile Sfinţilor Prooroci..., p.115)
"Dispreţuit-am prăznuirile voastre"
Unul dintre cele mai controversate pasaje din proorocia lui Amos se referă la respingerea jertfelor şi a prăznuirilor iudaice de Dumnezeu: "Urât-am, dispreţuit-am prăznuirile voastre şi nu simt nici o plăcere pentru sărbătorile voastre" (Amos 5:21). Unii cercetători au crezut că se află în faţa unei desfiinţări a serviciului liturgic iudaic, dar acest lucru este de-a dreptul imposibil. În mod clar, se observă aici o conexiune între caracterul celui care aduce jertfe sau vine la sărbători şi felul cum Dumnezeu îi respinge darurile primite dacă nu posedă o curăţie sufletească. Sfântul Chiril al Alexandriei comentează acest pasaj astfel: "Iată aşadar cum Domnul Însuşi spune aici că a urât prăznuirile lor şi că nu a găsit nici o bucurie în jertfele şi în laudele lor. Aceasta nu pentru că Domnul nu S-ar bucura de laude, însă nu de acelea care ies dintr-o gură spurcată, nu de acelea rostite cu o limbă plină de toată necurăţia (...) Căci ascultarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu sunt izvorul a toată binecuvântarea - aceasta este cea dintâi lecţie pe care avem a o învăţa de aici" (apud Vieţile Sfinţilor Prooroci..., p.105)
Ziua Domnului - o eshatologie pe scurt
Tot în capitolul al cincilea al proorociei sale, Amos face referire la "Ziua Domnului" considerată de Sfinţii Părinţi ca amintind atât de Judecata Universală a lui Dumnezeu, cât şi de viaţa veşnică. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare tâlcuieşte astfel: "Spune Scriptura: "Ziua Domnului cea mare şi luminată" (Ioil 2:11); şi iarăşi: "Pentru ce căutaţi Ziua Domnului? Aceea este întuneric şi nu lumină" (Amos 5:18). Negreşit întuneric celor vrednici de întuneric. Scriptura cunoaşte şi ziua cea neînserată, cea continuă, cea fără de sfârşit, pe care psalmistul a numit-o a opta, pentru că se află în afara acestui timp săptămânal. Încât fie de zici zi, fie de zici veac, vei exprima aceeaşi idee. Dacă ai numi zi starea aceea, una este şi nu multe; iar dacă ai numi-o veac, unul este şi nu multe." (apud op.cit., p.117). Astfel, proorocul Amos se dovedeşte un vestitor al eshatologiei finale, nu doar al Întrupării Mântuitorului sau al suferinţelor poporului evreu. Acesta este unul dintre pasajele care vesteşte coloritul fulminant al cărţii Apocalipsei peste opt veacuri.
Concluzii
Cu toate că a fost un simplu păstor de vite, proorocul Amos şi-a îndeplinit cu prisosinţă slujirea duhovnicească vestind poporului iudeu suferinţele viitoare. Ne-a oferit de asemenea o proorocie despre lipsa cuvintelor duhovniceşti, una care încă se mai împlineşte şi probabil se va adânci pe viitor. De asemenea, a vorbit despre Judecata finală a lui Dumnezeu, profeţind cadrul apoteotic al acesteia. Încheiem cu un citat din Sfântul Ioan Gură de Aur care ne lasă totuşi o speranţă luminoasă printre toate aceste profeţii uşor sumbre, şi anume credinţa în mijlocirea profetului: "Ţine de firea profetului să plângă nu doar pentru sine, ci mai cu seamă pentru semenii săi. Aşa de pildă Amos, care se roagă Domnului pentru milostivire" (Amos 7:3) (apud op.cit., p.98).
