Folosul Sfintei Împărtășanii și condițiile primirii ei

Sfântul nostru părinte Cleopa distingea opt grade sau trepte de împărtășire a creștinului cu Hristos. Primele se referă la împărtășirea prin vedere, prin contemplarea sfintelor icoane și a frescelor bisericești (care sunt cuvântul lui Dumnezeu în imagini), la împărtășirea prin auzul cuvântului lui Dumnezeu, citit și cântat în biserică, la împărtășirea duhovnicească prin rugăciune. Cea mai înaltă treaptă însă, mai deplină, mai desăvârșită, este împăr­tășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Orice renaștere și înnoire spirituală se face în jurul Sfântului Potir, spunea Episcopul-martir Nicolae ­Popovici al Oradiei. În Sfânta Euharistie, ­Hristos-Dumnezeul-Om, întrupat, răstignit, înviat și înălțat la cer, Se dăruiește nouă întreg, cu toate darurile și puterile Sale divino-umane. Sfânta Împăr­tă­șanie reprezintă un dar al lui Dumnezeu și o necesitate a omului (zicea Mitropolitul Bartolomeu Anania), de aceea în marea Sa iubire, Mântuitorul Iisus Hristos ne avertizează: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53). Adică nu veți avea adevărata viață în Duhul Sfânt, pe care o dau Eu, Cel ce sunt Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6).

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că trei condiții se unesc în Taina Sfintei Euharistii: 1. Mărimea darului. 2. Dragostea celui care face darul. 3. Folosul pe care îl are cel care primește darul. Socoteşte mărimea acestui dar, zice Sfântul Nicodim. Cu adevărat, mari lucruri ne-a dăruit nouă Dumnezeu, făcându-ne din neființă, după chipul și asemănarea Sa; ne-a dăruit apoi nenumărate făpturi cerești și pământești, materiale și nemateriale spre trebuința nașterii și viețuirii noastre... ­Toate aceste daruri, deși așa de mari și de mult preț, sunt trecătoare și mărginite. În iconomia Întrupării Sale însă, Dumnezeu a dăruit oamenilor un dar şi un har nemărginit, adică trupul luat din Preasfânta Fecioară, cu care S-a unit ipostatic, înome­nin­du-Se. Se dă pe Sine fiecăruia dintre credincioși în parte și în chipul Sfintei Împărtășanii, lărgind și mai mult nespusa binefacere a Întrupării Sale. Deci, tot ceea ce ne-a lăsat și ne-a dăruit, ne dăruiește prin mijlocirea Sfintei Taine a Împărtășaniei, dăruindu-ne prin ea bogăția bună­tăților pe care le are Sfântul Său Trup și Scumpul Său Sânge - unit cu sufletul Său îndumnezeit și desăvârșirile trupești pe care le are dumnezeirea Lui. De aceea a zis Sfântul Ioan Damaschin: „Se numește Împărtășanie taina aceasta pentru că prin ea ne împărtășim din dumnezeirea lui Iisus; iar cuminecătură, pentru că prin ea noi ne împărtășim cu Hristos și cu Trupul și cu dumnezeirea Lui”.

Pentru mântuire omul trebuie luminat prin Taina Sfântului Botez, pecetluit apoi cu pecetea darului Sfântului Duh, prin Taina Mirungerii (care se fac numai o singură dată), iar apoi se hră­nește mereu cu Taina Sfintei Împărtășanii, cu sfânta rugăciune și sfintele fapte bune, cum spunea Sfântul Iustin Popovici. Practica Bisericii primare îi arată pe creștinii care trăiau în cre­dință și iubire aprinsă față de Mântuitorul Hristos, fiind expuși mărturisirii și martiriului. Ei se împărtășeau foarte des, chiar zilnic. Odată cu edictul milanez și libertatea adusă, evlavia a mai scăzut, dar creștinii tot se îm­părtășeau duminical. Apariția monahismului a format comu­nități de părinți în pustie care se rugau și munceau în singurătate cinci zile pe săptămână, iar sâmbăta și duminica se adunau la biserici pentru Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie. Așadar, orice creștin botezat este chemat să participe la Sfânta Liturghie și după o pregătire necesară (post, spovedanie, înfrânare conjugală, citirea canonului și rugăciunilor premergătoare), să se apropie cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, să ia Trupul și Sângele Domnului.

Sfinții pustnici care trăiau în singurătate, ca Maria Egipteanca, în post și rugăciune neîncetată, împărtășindu-se mereu cu Dumnezeu, duhovnicește, la vremea rânduită, primeau și ei cu mult dor Sfânta Împărtășanie, pentru că Trupul lui Hristos este „adevărata mâncare și Sângele Său este adevărata băutură” (Ioan 6, 55). Ei doreau să fie mereu cu Hristos și să învieze cu El: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Neavând altă dragoste decât pe Hristos, doreau cât mai des să se împărtășească cu Sfântul lui Trup și Scumpul Său Sânge, pentru a rămâne întru El: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”  (Ioan 6, 56).

Creştinii se împărtăşesc după râvnă şi putere

Toți creștinii evlavioși se împărtășesc cu Hristos, după râvna și puterea lor. Unii o fac săptămânal, în fiecare duminică și sărbătoare. Alții o fac lunar, la cele douăsprezece praznice împărătești, alții în cele patru posturi de peste an, alții doar în Postul cel Mare. Fiecare însă este conștient că doar prin Taina Sfintei Euharistii păstrează legătura cu Hristos, prezent în Sfintele Taine ale Bisericii, cu Duhul Sfânt, unitatea cu toți creștinii care formează Biserica sau Trupul lui Hristos. Numai în Biserică avem comuniunea deplină și rugăciunea atotcuprinzătoare a lui Hristos, pe care creștinul le prelungește în rugăciunile sale personale, trăind acasă după putință Liturghia după Liturghie, în toate activitățile sale. Desigur, ca un creștin să păstreze legătura vie cu Hristos, trebuie să păzească poruncile Sale, să evite păcatele: mândria, mânia, curvia, preacurvia, ura, răzbunarea, slava deșartă; să se roage mult, să facă milostenie. Să ţină minte că rugăciunea este oxigenul sufletului prin care acesta rămâne viu și o îndatorire duhovnicească. Că milostenia este o poruncă (Matei 5, 7) pe care trebuie să o îndeplinim pentru a fi miluiți la rându-ne de Dumnezeu. Viața creștină este viață plină de bucurie și fericire (Hristos ne-a dat nouă fericiri sau căi spre fericire), dar și de responsabilitate, căci fiecare vom fi judecați pentru comportamentul și faptele noastre.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Ia aminte, frate, la dragostea cu care Iisus Hristos ți-a dat acest dar al Sfintei Împăr­tășanii. Pentru că în dragoste se găsește înțelesul binefacerii: dragostea este sufletul darului, iar darul este trupul său. Dragostea pe care a avut-o Hristos, dându-ne acest dar, a atins culmea pli­nătății, după cum zice Sfântul Evanghelist Ioan: «Iubind pe ai Săi, care erau în lume, până la sfârșit i-a iubit» (Ioan 13, 1), adică până la moarte. Și precum căldura cuptorului se cunoaște după flăcările ce ies din el, tot așa și nemăsurata dragoste a lui Hristos se cunoaște din aceste trei lucruri: 1. Din timpul când a rânduit această taină. 2. Din felul cum a rânduit-o şi 3. Din greutățile înlăturate în această orânduire.

Timpul era seara acelei Vineri Mari (joi spre vineri), când, după vânzarea trădătorului Iuda, întreg sinedriul iudeilor se sfătuia să-l dea la o moarte îngrozitoare. Tocmai când El făgăduia pâinea vieții, atunci acești nerecunoscători se sileau din răsputeri să-L ucidă.

Felul în care le-a dat-o, sub forma pâinii și a vinului, adică sub formă de mâncare și băutură. O mâncare și-o băutură nu greu de găsit, care se aflau aproape în fiecare loc unde sunt oameni. Aceasta pentru două pricini: întâi pentru ca Domnul să devină așa de propriu al nostru încât, după cum nu exista nici o știință sau meșteșug, care să poată îndepărta din ființa noastră hrana mâncată și răspândită în tot trupul, tot așa să nu se găsească nici un meșteșug, nici o putere care să ne poată despărți de Domnul. Al doilea, ca să putem cu ușurință, ori de câte ori vrem, să ne împărtășim și să ne unim cu El, că este ușor oricui să găsească pâine şi vin. Dar mai mult, dragostea lui Hristos se arată din greutățile pe care El le-a biruit, ca să ne facă bine cu această taină. Pentru că, deși a prevăzut nenumăratele nelegiuiri, dis­prețul, nepăsarea și alte mii de pângăriri, pe care nu numai creștinii, ci și preoții aveau să le arate faţă de Preasfântul Său Trup și Sânge, totuși, bunătatea Sa a biruit toate acestea, căci „apa multă nu va putea stinge dragostea și râuri nu o vor îneca” (Cântarea Cântărilor 8, 7). Pe toate le-a biruit, căci dragostea Sa a primit să rabde orice, numai să se unească cu sufletul nostru. Și aceasta a făcut-o cu mare dor... (Luca 22, 15).

Dumnezeu doreşte unirea cu sufletul tău

Dragostea Sa dumnezeiască, care a înlăturat toate piedicile unirii Sale cu noi. O dragoste neajunsă și dumnezeiască! O dragoste ale cărei flăcări se urcă până la cer, după cum este scris: „Mai tare decât moartea este dragostea... (Cânt. Cânt. 8, 6). Cine poate măsura mărimea dragostei lui Dumnezeu dacă nu ne-o va arăta credința! Cum vom răspunde la o așa de mare dragoste a lui Dumnezeu? Dumnezeu dorește așa de mult unirea cu sufletul tău, iar tu dorești așa de puțin să te unești cu El, Binele cel prea Mare! Grăbește-te dar și mărturisește-ți fățiș nesimțirea față de măreția și dragostea Sa! După cum El, din dragoste pentru tine, Se jertfește zilnic pe Sfânta Masă, așa și tu, din dragoste pentru El, ești dator să aduci: 1. Jertfa voinţei și cugetelor tale, pe care să le smerești, după cum este scris: „Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit” (Ps. 50, 18). 2. Jertfa cuvintelor tale, preaslăvindu-L și mulțu­mindu-I totdeauna pentru dragostea ce ţi-o arată prin această Taină a Sa: „Jertfește lui Dumnezeu jertfa de laudă” (Is. 49, 15). 3. Jertfa faptelor tale, făcând milostenie, ajutând pe săraci şi alte binefaceri precum este scris: „Să nu uiți facerea de bine și dărnicia, că astfel de jertfe sunt plăcute lui Dumnezeu” (Evrei 13, 15). 4. Jertfa trupului tău, jertfind pentru Dumnezeu toate patimile trupului și poftele, după cum porun­cește apostolul zicând: «Vă rog, fraților, pentru mila lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu» (Rom. 12, 1). Căci să ştii că imboldul dragostei este asemănarea, adică însăși dragostea este izvor al dragostei și cine vrea să fie iubit trebuie să iubească și el, după cum spune înțelep­ciunea: «Eu iubesc pe cei ce mă iubesc și ei pe mine» (Prov. 8, 17), iar ucenicul cel iubit zice: «Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai întâi pe noi»”
(I Ioan 4, 10).

Iată deci folosul Sfintei Împăr­tășanii. Împărtășindu-ne și unindu-ne cu Hristos, ne asemănăm cu El. Ne împărtășim de bunurile Împărăției Sale. Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Împărtășirea cu Sfintele Taine ne dăruiește unirea cu Hristos şi ne face părtași Împărăției Lui”. Pe multe căi ne ajută Hristos, dar cel mai mult prin Sfânta Împărtășanie. Încheiem cu două cuvinte despre foloasele Sfintei Împărtășanii. Primul, al Sfântului Grigorie Teologul, spune: „Preasfântul Trup al lui Hristos, primit cu vrednicie, este arma celor din războaie, întoarcerea celor ce călătoresc; întărirea celor slabi, bucuria celor sănătoși, vindecarea celor bolnavi, paza sănătății. Prin Hristos, pe care-L primim în Sfânta Împărtășanie, ne facem mai blânzi, în necazuri mai răbdători, în dragoste mai fierbinți, la cunoaștere mai ageri, la ascultare mai grabnici, la lucrarea harului mai simțitori”. Sfântul Chiril al Alexandriei zice: „Fiind prezent în noi, prin Sfânta Împărtășanie, Hristos potolește aprinderea mădularelor noastre, omoară patimile și înflăcărează evlavia, credința și dragostea noastră față de Dumnezeu”.