La 2 iulie 1504, în Cetatea de scaun a Sucevei trecea la cele veșnice, după o lungă domnie, Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei, împlinindu-se astfel 520 de ani de atunci. Cronicarul Grigore Ureche ne-a oferit o perspectivă asupra domniei lui Ștefan cel Mare şi Sfânt care frapează şi astăzi prin surprinderea, în doar câteva cuvinte, a esenței unei jumătăți de veac în care marele voievod a strălucit în țara Moldovei și în plan european. „Apropierea de mormântul lui Ştefan îţi umple sufletul de nişte mişcări lăuntrice, cari te transportă în trecutul cel glorios al ţerii, condusă de acest extraordinar bărbat, mare erou şi mare politic”, avea să spună Episcopul Romanului, Melchisedec Ștefănescu, după o călătorie în Bucovina, unde s-a recules la Putna.
Cronicarul Grigore Ureche ne scrie în Letopisețul Moldovei povestea finalului marelui domn astfel: „Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acopieri și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze și pentru aceia raru război de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejești, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese. Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti (sfântul - n.n.) Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu. Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri și însuși țiitoriu preste toată țara”.
Perspectiva cronicarului asupra domniei lui Ștefan cel Mare frapează și astăzi prin surprinderea în doar câteva cuvinte a esenței unei jumătăți de veac în care marele voievod a strălucit în țara Moldovei și în plan european. După cum și redarea cu fidelitate a percepției publice asupra dimensiunii sacre a vieții și activității domnului moldovean este la fel de uimitoare. Grigore Ureche şi-a redactat lucrarea la mai bine de un veac de la moartea voievodului, iar scrierea sa ne arată modul în care, în mentalul colectiv al Moldovei veacurilor al XVI-lea și al XVII-lea, este percepută amintirea lui Ștefan cel Mare, anume aceea că este considerat sfânt, chiar dacă omul Ștefan și-a avut și greșelile sale. Paginile scrise de cronicar se constituie într-o puternică argumentare în acest sens.
După fiecare bătălie, marele voievod se întoarce cu fața către Dumnezeu și cu elan ctitoricesc mai lasă o urmă a mulțumirii către divinitate pentru binefacerile primite: „Deaca se întoarse Ștefan vodă de la acel război cu noroc ce izbândi pre acei tătari, spre lauda aceia, mulțămind lui Dumnezeu, au sfințit mănăstirea Putna, carea era zidită de dânsul, septevrie 3 zile, întru lauda a Preacuratei Ficioarii Mariei, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos. La care sfințenie multă adunare de călugări au fostu...”
„Biruitu Ștefan vodă cu mila lui Dumnezeu”
Uneori din cronică reies și momente care ne duc la analogia cu istoria lui Constantin cel Mare, împăratul roman care în anul 313 a oferit recunoaștere și libertate pentru creștinismul din imperiu. Iată cuvintele scrise de Grigore Ureche: „8 iulie 1481 Fu războiu în Țara Muntenească, de s-au bătut Țăpăluși vodă (Basarab IV cel Tânăr - Țepeluș - n.n.) cu Ștefan vodă la Râmnicu și au biruitu Ștefan vodă cu mila lui Dumnezeu și cu ruga Preacistii și a tuturor sfinților și cu ajutoriul sfântului și a marelui mucenic al lui Hristos Procopie, fură biruiți muntenii și mulțime de înși fără număr au pierit și toate steagurile lor au luatu și mulți boieri au picat. Iată Ștefan vodă, după războiu cu noroc ce au făcut, cu mare pohfală și laudă s-au întorsu la scaunul său, la Suceava. Zic să să fie arătat lui Ștefan vodă sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra războiului călare și întrarmatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Ștefan vodă și dându vâlhvă oștii lui. Ci este de a-l și crederea acestu cuvântu, că daca s-au întorsu Ștefan vodă cu toată oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitoriu, la scaunul său, la Suceava, au zidit biserică pre numele sfântului mucenicu Procopie, la satu la Bădeuți, unde trăiește și până astăzi”.
Vitejia arătată de Ștefan cel Mare și deopotrivă considerația pe care acesta a primit-o în plan internațional i-au conferit, odată cu trecerea veacurilor, statutul de cel mai mare voievod pe care Moldova medievală l-a avut. Nici Petru Rareș, Vasile Lupu și ceilalți domnitori nu s-au ridicat la strălucirea lui Ștefan cel Mare și nu au jucat un rol atât de însemnat în politica internațională.
Un simbol al rezistenţei
Moștenirea lui Ștefan cel Mare a fost una determinantă, iar faptul că majoritatea bisericilor ctitorite de el au rămas în picioare, în ciuda războaielor și vitregiilor naturii, și au reprezentat citadele ale culturii, limbii și tradiției în vremuri de restriște a făcut ca în secolul al XIX-lea imaginea marelui voievod să fie și mai mult prețuită și proiectată în prim-planul conștiinței poporului român. Pe de-o parte, Ștefan cel Mare era exemplul celui care îi învinsese pe maghiari, pe turci și pe tătari, a diplomatului care se impusese în plan internațional și câștigase aprecierea și recunoașterea celorlalți monarhi ai puterilor europene, iar pe de alta, în plan intern era cel care dăduse o strălucire fără precedent culturii și spiritualității prin zidirile sale. În epoca romantică a veacului al XIX-lea, alături de Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare a reprezentat un simbol al rezistenței, al credinței, al statorniciei față de limbă, tradiție și obiceiuri. Din aceste considerente, Putna a devenit în 1871, după cum inspirat a afirmat Mihai Eminescu, „Ierusalimul neamului românesc, iar mormântul lui Ștefan cel Mare altar al conștiinței naționale”.
În 1882, Episcopul Romanului, Melchisedec Ștefănescu, în urma unei călătorii în Bucovina, s-a recules la Putna, la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, iar mai apoi a redat ceea ce a simțit acolo, afirmând: „Apropierea de mormântul lui Ştefan îţi umple sufletul de nişte mişcări lăuntrice, cari te transportă în trecutul cel glorios al ţerii, condusă de acest extraordinar bărbat, mare erou şi mare politic. Mişcarea sufletească te înfiorează, te umple de lacrămi şi te zgudue în toată esistenţa fizică şi spirituală. Ce va fi fost el în viaţa lui, dacă numai umbra lui are atâta putere morală?”
Modul în care posteritatea a cinstit memoria lui Ștefan cel Mare și Sfânt este reliefat și de organizarea, în 1904, când s-au împlinit patru veacuri de la trecerea la cele veşnice a acestuia, a numeroase manifestări comemorative, iar presa timpului s-a referit, din nou, la voievod cu apelativul de Ștefan cel Mare și Sfânt. Cu această ocazie, Nicolae Iorga a publicat lucrarea memorabilă „Istoria lui Ștefan cel Mare”, în care a realizat un strălucit și romanțat portret al voievodului, pe care-l numește „Sfântul Moldovei”, și a prezentat eforturile din secolul al XIX-lea depuse de personalități de talia lui Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri și Dimitrie Bolintineanu de a-l proiecta pe Ștefan cel Mare și Sfânt în conștiința contemporanilor ca un model de urmat în marile înfăptuiri istorice ale acelui veac al unirii și independenței de stat. Asemeni cronicarului, și Iorga a subliniat legătura aceasta sacră dintre voievod și neamul său: „În clipe grele suspinul şi rugăciunea se suiau la dânsul ca la Dumnezeu: «Săracul Ştefan-vodă, unde-i să vadă?»”
Astăzi, la 520 de ani de la intrarea în posteritate, chipul luminos al voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt este venerat în toată Moldova și nu numai. Cine nu crede să meargă la Putna!
