Gavriil Buzatu - de la securea călăului la haina monahală

Frumuseţea religiei creştine, aşa cum afirmă dumnezeieştii părinţi, este şansa de a te schimba, de a trece de la rău la bine, „de la pământ la cer şi de la moarte la viaţă“, şansa de a dobândi mântuirea în ultimele secunde ale vieţii.

Primul e­xemplul ni-l oferă un tâlhar „ca­re a deschis cu lim­ba raiul“, aşa cum cântă imnografia Bisericii. Şi­rul a continuat cu Sfântul A­pos­tol Pavel, cu Sfânta Maria E­gipteanca, oarecum şi cu Sfân­tul Petru, care s-a lepădat de Învăţătorul său. Şirul nu se sfârşeşte până astăzi.

Capitala Moldovei a asistat la un astfel de caz. Al unui om ca­re a trecut prin toate stările so­­ciale posibile: rob ţigan, hai­duc, ocnaş, călău al Curţii Dom­­neşti, găsindu-şi apoi liniştea în lavra Secului din munţii Neamţului.

Un destin încercat

Cronicile capitalei Moldovei scriau, la sfârşitul secolului al XIX-lea, despre pensionarea ultimului călău al Curţii Dom­neşti, Gavriil Buzatu. Ziarul „Ilustraţiunea Română“ a creat o adevărată poveste cu care e­rau speriaţi copiii mahalalelor, o poveste nuanţată despre un „om cu aspect sălbatic şi fioros. Nu-ţi făcea plăcere să-l întâl­neşti chiar ziua. Şi cu atât mai puţin noaptea. Cu pelerină ro­şie, cu securea atârnată de brâu, colos la trup, păgân de slut la faţă, cu o privire fioroasă de te băga în friguri la cea dintâi căutătură“.

Dincolo de mit şi de poveste, Gavriil Ciobanu, aşa cum era numit în realitate, a fost un om încercat de viaţă. Născut în jurul anului 1824, într-o familie de robi ţigani mănăstireşti, pe moşia Mănăstirii Cetăţuia, a cunoscut de mic greutăţile vie­ţii de rob. Mărturiile şi izvoa­re­le istorice sunt destul de săra­ce. Există doar câteva rânduri la ziariştii vremii şi la istoricul N. A. Bogdan. Acesta din urmă consemnează că, la vârsta de 17 ani, pe când familia sa a fost vândută, tânărul Gavriil a fu­git de pe moşie şi s-a alăturat u­nei bande de tâlhari din pă­durile din jurul capitalei Moldovei.

Căpitanul haiducilor, Ioan Chetrariu, tâlhar celebru în epocă, despre care se spune că acumulase averi uriaşe, i-a devenit tată şi protector. După ani de fărădelegi, haiducii lui Chetrariu au fost prinşi de ar­nă­uţii fanarioţilor şi înfăţişaţi domniei. Se povesteşte că, a­tunci când l-a văzut, domnitorul Mi­hail Şuţu a fost impresionat de statura lui Gavriil Buzatu.

În slujba domniei

Pedeapsa cu moartea era o realitate a vieţii sociale din Ţă­rile Române, până în secolul al XIX-lea. Călăii erau angajaţi ai administraţiei domneşti. Pă­mân­tenii se fereau de această în­deletnicire, astfel încât auto­ri­tăţile se vedeau nevoite să a­pe­­leze la albanezi, saşi sau ţigani.

Originile cuvântului călău vin din termenul romani kalo - adică negru, ţiganii fiind prefe­raţi în această meserie. Croni­ci­le vremii amintesc faptul că un asemenea om era dispreţuit de către societate, pe durata func­ţiei fiindu-i interzisă intrarea în biserică. În plus, nu era pri­mit în nicio casă din oraş.

Cu toate acestea, meseria de călău exista şi era practicată. La Iaşi, locul de execuţie era situat în spatele Curţii Dom­neşti, pe podul ce lega graj­du­rile domneşti de restul ora­şu­lui. Tradiţia orală a păstrat toponimul acestui loc: Podul Roş. După sistematizarea cursului râului Bahlui de către Nicolae Mavrocordat, locul execuţiei a fost mutat la extremitatea estică a oraşului. Astfel, Iaşul s-a mai îmbogăţit cu încă un nume sângeros: Manta Roşie.

Probabil aici şi-a desfăşurat munca şi Gavriil Ciobanu. Isto­ricul N. A. Bogdan precizează că acest personaj a efectuat ultimele trei execuţii din istoria Moldovei. Cronicile vremii l-au transformat într-un personaj extrem de sângeros, deşi, în realitate, el a asistat doar la spânzurarea fraţilor Cuciuc, celebri tâlhari şi profanatori de biserici şi mănăstiri.

Monahul Gavriil de la Secu

Oficial, în România, pedeap­sa cu moartea a fost abolită prin decretul-lege numărul 6 din 7 ianuarie 1990. Însă, o da­tă cu in­staurarea domniilor pă­mân­te­ne, după alungarea fanarioţi­lor, încă de la sfârşitul se­­co­lu­lui al XIX-lea, în Moldo­va au fost oprite e­xecuţiile pu­bli­ce. Ast­fel, în timpul domnului Ioniţă Sandu Sturdza, Gavriil Cioba­nu a fost eliberat din func­ţie, rânduindu-i-se suma de 500 de lei anual, drept pensie.

Blamat de către societate şi hiperbolizat de ziarele ieşene, fostul călău a luat calea mă­năs­tirilor din judeţul Neamţ. Liniş­tea şi-a găsit-o la Secu, poate şi datorită faptului că aici se re­trăgea spre odihnă ar­hi­man­dri­tul Neonil Buzilă, sta­reţul mă­năs­tirilor Neamţ şi Secu.

Există puţine mărturii care să ne confirme dacă Gavriil Ciobanu a fost sau nu în obştea monahilor de la Secu. Cata­gra­fia acestei lavre a ars într-unul dintre numeroasele incendii ce au mistuit mănăstirea. Însă, scriitorul Alexandru Vlahuţă, cel care a trăit în jurul mănăs­tirilor nemţene, descrie în scri­sorile sale povestirile bătrâni­lor de la Secu despre „monahul Gavriil, cel ce nu vorbea niciodată, ascunzând taine numai de Dumnezeu ştiute“.

În opera care l-a consacrat - În munţii Neamţului - Alexan­dru Vlahuţă pomeneşte din nou de părintele Gavriil de la Secu: „Un călugăr bătrân ne poartă prin sălile mari, tăcute ale arhondaricului, prin tainiţele întunecoase şi turnurile de apărare cu ferestrui înguste, ne-arată vechile odoare bisericeşti, potiruri şi cruci de argint, ne spune prin câte valuri cumplite a trecut locaşul, de câte ori a fost bântuit de turci, de tătari, de leşi… în una din chiliile acestei monastiri a murit, acum vro zece ani, cel din urma călău, Gavriil Buzatu care, pentru ispăşirea păcate­lor lui a venit pe jos de la Iaşi şi s-a făcut călugăr“.

Aşa arată o viaţă încercată a unui om care a sfârşit în bra­ţele lui Hristos. Dorinţa u­nora sau a altora de a zugrăvi un Dra­cula moldovean sau o fantomă ce încă bântuie prin Iaşi nu a izbutit. Gavriil Ciobanu - părintele Gavriil de la Secu nu este un mit, nici o poveste, ci doar un om care s-a împăcat cu Dumnezeu.