Gorgonia, model desăvârşit de femeie creştină

Astăzi, 23 februarie, Biserica Ortodoxă o prăznuieşte pe Sfânta Gorgonia. Asemenea atâtor sfinţi care, smeriţi, rareori se lasă amintiţi, pilda vieţii acestei femei este unică şi încântătoare. Soră a unuia din stâlpii de neclintit ai Bisericii, Sfântul Grigorie Teologul, Sfânta Gorgonia nu a fost cu nimic mai prejos în sfinţenie fratelui ei.

Fiică delicată şi ascultătoare, soţie iubitoare, mamă desăvârşită şi creştină dedicată întru totul ajutorării aproapelui, Gorgonia este un model măreţ al oricărei femei creştine. Din smerenie, a lăsat ca istoria să n-o amintească decât în puţine locuri. Sfânta Gorgonia nu ne este cunoscută decât din necrologul pe care fratele ei, Sfântul Grigorie Teologul, i l-a închinat şi dintr-o notiţă a "Vieţii Sfântului Grigorie de Nazianz". Nu cunoaştem precis data naşterii sale, întrucât ne lipsesc cu totul indicaţii în această privinţă, dar ştim că a văzut lumina zilei în orăşelul Arianz, ca şi fraţii săi, şi a dus o viaţă scurtă, trăind în preajma anilor 336-373.

Aparţinea unei familii în care împlinirea sfinţeniei era o normă pentru fiecare dintre cei cinci membri ai ei. Tatăl, Grigorie, zis "cel bătrân", episcop de Nazianz, soţia sa, Nona, şi cei trei copii ai lor: Grigorie, cel numit mai apoi Teologul, Chesarie şi Gorgonia, au primit cu toţii darul sfinţeniei, potrivit râvnei deosebite pe care a avut-o fiecare dintre ei pentru a gândi, a vorbi şi a acţiona doar după poruncile lui Dumnezeu.

Având ca tată un episcop şi ca mamă o femeie desăvârşită, Nona, iar ca frate un tezaur de ştiinţă şi de credinţă ca Sfântul Grigorie de Nazianz, nu i-a fost greu Gorgoniei să ducă o viaţă plină de cuviinţă, evlavie şi lumină. Totuşi, ea era mai presus decât toţi ceilalţi în ceea ce priveşte cântarea înţeleaptă a psalmilor, citirea şi explicarea Sfintelor Scripturi, precum ne spune chiar fratele său, cinstitul Grigorie. Avea o memorie ageră, un suflet drept şi luminat, iar genunchii ei aveau pielea întărită de mulţimea privegherilor în care se închina până la pământ şi a rugăciunilor purificate de lacrimi.

O soţie şi o mamă cum se găseau puţine în vremea ei

"Fiica Nonei era o fântână de virtuţi", spunea reputatul nostru patrolog, pr. Ioan G. Coman. Gorgonia a fost o soţie şi o mamă cum se găseau puţine în vremea ei. Niciodată şi nicăieri în creştinism o femeie nu a mai reuşit să atingă o asemenea desăvârşire, deşi era căsătorită, a născut cinci copii şi a întâmpinat aproape aceleaşi greutăţi pe care le întâlnim şi noi, cei mai simpli dintre creştini. Gorgonia s-a bucurat de o curăţie care a înălţat-o până la Mântuitorul lumii şi a logodit-o cu El, încât fratele său, Grigorie, nu ezită să-i exalte nobleţea, nobleţe nu dobândită din naştere, ci de la Duhul în Hristos. Pentru fratele său mai mare, Gorgonia era "sinteza prin excelenţă a celor mai frumoase calităţi omeneşti". Precum ne mărturiseşte în cuvântul pe care i l-a închinat la înmormântarea sfintei, ea era o "arcă plină de hărnicie, de pudoare şi de înţelepciune; era realizatoarea celor mai înalte virtualităţi ale făptuirii şi destinului nostru, întrecând prin frumuseţea puţin comună a sufletului său majoritatea femeilor".

Gorgonia s-a căsătorit la vremea cuvenită, asemenea mamei sale Sfânta Nona, cu un păgân, pe care - ca şi aceasta - îl converteşte la învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos. "Lucrul cel mai frumos şi mai nobil, spune Sfântul Grigorie despre toate acestea, a fost că ea şi-a atras şi soţul în preocupările sale, făcându-şi-l nu stăpân absurd, ci un bun şi împreună-slujitor. Nu numai atât, dar însuşi rodul trupului ei, copiii, i-a făcut rod al duhului, afierosind lui Dumnezeu întreaga lor casă, ca pe un singur suflet. Ea şi-a făcut din căsătorie un monument de laudă, prin felul frumos şi graţia în care a trăit".

Era o femeie frumoasă şi aparţinea unei familii înstărite, dar nu a devenit roaba luxului, ci chiar dispreţuia toate podoabele exterioare. Nu vedea nici o găteală mai de preţ decât numai caracterul şi strălucirea ei interioară. "O singură roşeaţă îi plăcea: aceea a pudorii şi o singură albeaţă: aceea a cumpătării. Sulemeneala, dresurile le lăsa pe seama celor de la răspântii şi pe seama tuturor acelora de care pe drept cuvânt se cuvine să roşeşti", mai spunea Sfântul Grigorie. Podoaba cea mai de preţ a ei era virtutea sub toate formele şi manifestările ei.

Nici un străin sau sărman nu rămânea în afara casei sale. Iubirea de care a dat dovadă pretutindeni i-au atras numirile de "mamă a orfanilor", "vedere a celor orbi" şi "acoperământ al celor săraci". Îngrijea de cei şchiopi şi toată ziua căuta pe cei sărmani. Casa şi averile ei le împărţea zi de zi cu cei în nevoie, dar cel mai de preţ lucru era că nu făcea nimic la vedere, ci toate în ascuns, pe cât putea, ca să nu le vadă oamenii, ci numai Dumnezeu, care vede cele ascunse. N-a lăsat nimic în urma ei pe pământ, decât trupul, iar moştenirea lăsată copiilor a fost credinţa, îndurarea şi faptele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie, fratele său, i-a închinat versuri

Se spune că într-una din zile, sfânta s-a îmbolnăvit de o boală neobişnuită, încât şi doctorii se arătau neputincioşi şi nu se arătau capabili să îi tămăduiască slăbiciunea. Cu toate acestea, Gorgonia a alergat către Dumnezeu, având credinţa că El o va vindeca. Aşteptând venirea nopţii, când nimeni nu o putea împiedica, s-a dus înaintea Sfântului Altar şi a început să strige către Dumnezeu spre ajutor. Asemenea femeii păcătoase care s-a atins de poala hainei lui Hristos şi s-a vindecat de scurgerea de sânge, Gorgonia şi-a apropiat cu sfială capul de Sfânta Masă şi cu lacrimi, precum a udat desfrânata picioarele Mântuitorului, a udat şi ea Sfânta Masă, zicând că nu se duce de acolo, până nu îi va dărui Dumnezeu sănătatea. Apoi, după ce şi-a umplut tot trupul de lacrimi, a simţit harul lui Dumnezeu cum a acoperit-o şi a plecat îndată de acolo tămăduită.

Înţeleptul Solomon, în cartea Pildelor, laudă pe femeia aceea care stă şi se linişteşte în casa ei, iubeşte pe bărbatul său şi se sârguieşte la lucrul său. Multe altele spun pildele pentru lauda unei cinstite şi înţelepte femei ca aceasta. Însă lucrurile spuse de Solomon sunt cuvinte mici şi neînsemnate când vine vorba de Sfânta Gorgonia, cea preacinstită şi preaînţeleaptă. "Cine, mai mult ca ea, a pus casa ei la dispoziţia celor ce trăiau după Dumnezeu, şi le-a făcut o primire frumoasă şi plină de liberalitate? Cine a întins celor lipsiţi o mână mai generoasă?", se întreba chiar cinstitul său frate. Vorbind de clipele trecerii la Domnul a surorii sale, Sfântul Grigorie i-a închinat versuri de o rară frumuseţe. Spune el că "în armonia corurilor îngereşti, contemplând splendorile divine" de care dorise "să se desfete", ultimele ei cuvinte ar fi fost: "În pacea Ta, Doamne, vreau să dorm şi să mă odihnesc!"

Deşi înconjurată în timpul vieţii de giganţi ai sfinţeniei, Sfânta Gorgonia a ştiut să privească în adâncul fiinţei sale şi să găsească propria cale prin care să-l slăvească pe Dumnezeu în cel mai profund mod cu putinţă. Fie ca noi, prin mijlocirea ei, să găsim puterea de a descoperi în inimile noastre credinţa şi sârguinţa de a fi plăcuţi lui Dumnezeu!