„A picta este, de la început şi până la capăt, o muncă manuală. Este regretabil că un adevăr aşa de cunoscut circulă atât de puţin. Pictorul este un om care-şi fabrică obiectele cu mâinile sale şi îşi petrece zilele luptând cu materia corporală. Consistenţa incoruptibilă a materiei de care se împiedică mâinile lui acţionează ca şi cum ar fi conştiinţa care îi lipseşte. Iată de ce trăieşte artistul mai mult în opera sa decât intelectualul, iar când degetele lui părăsesc pânza, penelul, dalta, lutul sau marmura, totul se înţepeneşte aici“ (José Ortega y Gasset, „Goya“, p. 383). Francisco Goya y Lucientes (1746-1828) este considerat cel mai important pictor spaniol după Vélasquez. Lupta sa cu pictura a început foarte devreme şi s-a sfârşit în ultima zi de viaţă, de la care s-au împlinit de curând 191 de ani.
Goya nu a fost un pictor talentat în copilărie şi nu a urmat cursul marilor maeştri. A existat o vreme în care forţele sale interioare erau atât de bine ascunse încât cariera de pictor părea cea mai puţin potrivită pentru el. S-a născut în Fuendetodos, un oraş al regatului Aragón, pe 30 martie 1746. Tatăl său, José Benito de Goya y Franque, era sculptor, iar mama sa, Gracia de Lucientes y Salvador, era casnică. Locuiau într-o casă dăruită ca zestre mamei sale, dar începând cu 1749, au cumpărat o casă în Zaragoza şi, peste câţiva ani, au reuşit să se mute în acest oraş mult mai mare. Studiind la şcoală, Goya s-a împrietenit pentru tot restul vieţii cu alt pictor important spaniol, Martin Zapater. La vârsta de 14 ani, după câţiva ani în care a lucrat doar prin propriul talent şi cu ajutorul unor cunoscuţi ai tatălui său, Goya a intrat ca ucenic în atelierul pictorului José Luzán. Petrece aici 4 ani, o perioadă destul de lungă, şi decide, în cele din urmă, să se mute la Madrid, în atelierul unui pictor cunoscut la curtea regală, Anton Raphael Mengs. Aici se ceartă destul de aspru cu maestrul său şi, după scurtă vreme, pleacă din nou. Între 1763 şi 1766, Goya are două încercări consecutive de a intra la Academia Regală de Artă, dar ambele eşuează. Risca să rămână pentru totdeauna un pictor de mâna a doua.
Pictor la curtea regală
Goya a decis, în cele din urmă, să plece din Spania, pentru a studia puţin în Italia. În 1771, la vârsta de 25 de ani, Goya merge la Parma, unde câştigă locul al II-lea la un concurs de pictură. După ce vizitează şi Roma, sătul de peregrinări, Goya se întoarce acasă după un singur an. Era greu de spus dacă activitatea desfăşurată aici avusese un folos real sau nu, cert este că, odată revenit, Goya primeşte o serie de lucrări în bisericile din Zaragoza. Totodată, face cunoştinţă cu artistul Francisco Bayeu y Subias şi intră în atelierul acestuia, care făcea parte din Academia Regală de Artă. Acesta îl ajută pe Goya să câştige câteva lucrări comandate de curtea regală, mai ales după ce Goya se însoară cu sora lui Francisco Bayeu, Josefa, pe 25 iulie 1773. Lucrarea încredinţată de curtea regală conţinea crearea a 42 de tapiserii pentru un nou palat regal. Goya s-a descurcat minunat în această privinţă, lucru care a atras imediat atenţia nobililor de la curte. În 1783, contele de Floridablanca, favoritul regelui Carlos al III-lea, i-a cerut să îi picteze portretul, iar Goya nu a ezitat să onoreze această cerere. După moartea regelui Carlos al III-lea şi urcarea pe tron al lui Carlos al IV-lea, Goya atinge vârful carierei sale, ajungând pictor al curţii regale. Timp de trei ani este cel mai important artist al curţii, fără a avea vreo grijă decât aceea a păstrării unui aer demn. Să nu uităm că Goya provenea dintr-un mediu sărac, iar ritualurile curţii îi erau nu doar străine, ci şi foarte greu de învăţat. Nu este de mirare că doreşte să îşi schimbe modul de viaţă. La sfârşitul anului 1790 îi precizează într-o scrisoare bunului său prieten, Martin Zapater, următoarele: „Îţi trimit câteva tirane şi seguidillas (poezii cu formă fixă însoţite uneori şi de muzică). Ai să le asculţi cu plăcere. Eu nu le-am ascultat încă şi foarte probabil că n-am să le aud niciodată, deoarece nu mai merg în locurile în care le-aş putea auzi; mi-am pus în cap să am o idee precisă şi să păstrez o anumită demnitate pe care omul trebuie să o aibă şi, poţi fi sigur, că asta nu mă mulţumeşte prea mult“ (José Ortega y Gasset, „Goya“, p. 335). Vom vedea în cele ce urmează că, la scurtă vreme de la această scrisoare, asupra lui Goya s-a abătut o boală care îi va răpi orice posibilitate de a mai auzi vreodată.
Surzenia
În 1792, Goya contractează holeră şi, din cauza unei febre puternice, rămâne fără auz pentru tot restul vieţii. Acest lucru îl va aduce într-o stare de izolare faţă de restul oamenilor, dar îl va elibera totodată de orice constrângere exterioară care se opunea picturii sale. Aşa cum ne spune Ortega y Gasset, „surzenia îl va duce până la margini patologice, izolându-l într-o singurătate chinuitoare pe acest om al cărui temperament îi cerea stăruitor să trăiască în lume, să-i simtă ocrotirea şi impulsul, iar el să-i răspundă cu ce avea mai personal în fiinţa sa. În schimb, şocul vital cauzat de schimbarea ambianţei are o virtute miraculoasă: desprinzându-l de tradiţii, inclusiv de cele picturale, în care mai dăinuia, propunându-i să alunge ce era primar şi să se retragă în zonele cele mai profunde şi reflexive ale fiinţei sale, Goya îşi eliberează originalitatea, trezind-o parcă dintr-un somn. Este surprinzătoare coincidenţa cronologică - consemnată de toţi istoricii - între schimbarea relaţiilor sociale şi apariţia marii picturi a lui Goya, care va consta dintr-o serie succesivă şi progresivă de inovaţii şi îndrăzneli, până la atingerea limitelor artei, depăşirea lor şi pierderea în manie şi purul arbitrar“ („Goya“, pp. 342-343). Surzenia l-a limitat pe Goya fizic, dar l-a potenţat uimitor din punct de vedere spiritual, deschizându-i marelui artist posibilitatea de a crea liber şi nestăvilit, eliberându-i lumea interioară.
„Capriciile“
În 1799, Goya începe să lucreze la o serie de gravuri inspirate de istoria revoluţiei franceze şi filosofia timpului său. Le-a numit „Capricii“ datorită tendinţei omului de a acţiona doar după bunul plac în marile momente ale istoriei şi de a se lăsa pradă superstiţiilor în clipele cele mai puţin indicate. Cea mai faimoasă dintre ele poartă şi o descriere pe măsură: „Somnul raţiunii naşte monştri“. Aici Goya a gravat un om care doarme cu capul pe masă, sprijinit pe braţe. Bufniţe şi lilieci zboară ameninţător spre el, iar la picioarele sale, un linx stă atent şi nemişcat. Aici, liliecii sunt un simbol al duhurilor necurate care atacă neîncetat omul. Bufniţele nu sunt un simbol al înţelepciunii, ci al gândurilor împrăştiate. Linxul este o imagine a înţelepciunii, deoarece este tipul de animal care poate vedea bine în întuneric. Nimic nu ne spune, însă, ce va face omul cufundat în somn, în momentul în care se va trezi.
„Dezastrele războiului“
În 1810, după războiul în care Spania s-a luptat cu Franţa condusă de Bonaparte, Goya creează ciclul numit „Dezastrele războiului“. O a doua parte a acestui ciclu va fi lansată între 1820 şi 1823. Goya a dezvăluit prin acest proiect 80 de imagini cutremurătoare din război, unele dintre ele fiind foarte greu de privit. „Printre cei din temniţe îi regăseşte pe cei care se luptaseră împotriva francezilor: victimele tuturor duşmanilor săi. Îi înfăţişează încă o dată pe nenorociţi, dar şi pe condamnaţii celebri. Impostura, obsedantă de acum înainte pentru el, e cea care asigură injustiţia. Ca şi în faţa războiului, mila, lipsită la el de blândeţe, pare o fraternitate hăituită. Nu atât deplânge victimele, cât simte că face şi el parte din ele. Condiţia umană e şi ea o închisoare şi cei pe care-i detestă în primul rând sunt traficanţii de speranţe“ (André Malraux, „Saturn. Eseu despre Goya“, p. 122). Ce speranţe poţi să ai în timpul războiului? Aceasta este întrebarea-cheie pe care Goya o adresează tuturor celor care îndrăznesc să privească gravurile sale pline de durere şi suferinţă.
Şi pereţii au glas
Revenirea regalităţii spaniole la putere după înfrângere înseamnă şi sfârşitul carierei de pictor al curţii imperiale pentru Goya. Odată cu regele autoritar, dar incompetent, Fernando al VII-lea, Goya slujeşte sub un stăpân paranoic şi obsedat de inamici reali sau imaginari. Prin urmare, se retrage la Bordeaux, în sudul Franţei, începând cu 1824, şi pentru o perioadă de timp simte fiorul unei noi existenţe. Din nefericire, la doar un an de la venirea aici, este diagnosticat ca având o tumoră imensă. După scurt timp, suferă un atac cerebral care îl paralizează pe jumătate, iar pe 16 aprilie 1828 trece la cele veşnice, eliberat de chinurile vieţii şi ale imaginaţiei. Goya a lăsat un mesaj interesant posterităţii prin pictarea pereţilor ultimei sale case din Spania. Cumpărase această casă în 1814, din dorinţa expresă de a rămâne cât mai izolat. Aici au apărut „Picturile negre“, iniţial ca fresce, pe pereţii casei cumpărate. Au fost numite astfel nu pentru vreo simbolistică negativă ascunsă, ci datorită culorilor întunecate pe care le conţineau. Cea mai importantă dintre ele îl reprezintă pe zeul grec Saturn (Cronos) devorându-şi unul dintre copii. Legenda mitologică spunea că Saturn, auzind o profeţie cum că unul dintre fii îl va detrona, a decis să îi mănânce pe toţi. Saturn este zeul timpului în mitologia greacă, iar pictura ne arată că fiecare om este supus timpului, iar moartea nu cruţă pe nimeni. Ultima lecţie a lui Goya ne aduce aminte de moarte. Sfatul său pentru noi rămâne: „Aminteşte-ţi că vei muri!“.
