Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Grigorie al IV-lea al Ungro-Vlahiei - Dascălul nemuritor

Grigorie al IV-lea al Ungro-Vlahiei - Dascălul nemuritor

Galerie foto (5) Galerie foto (5) Documentar
Un articol de: Prof. Dr. Elena Rusu - 26 Iun, 2022

Unul dintre cei mai importanţi colaboratori ai Sfântului Paisie la Neamţ a fost Sfântul Ierarh Grigorie al IV-lea al Ungro-Vlahiei, zis Dascălul datorită preocupărilor sale cărturăreşti. Om al rugăciunii şi al ascezei, Grigorie Miculescu a strălucit ca mitropolit pământean pe scaunul Ţării Româneşti, dar mai ales ca traducător al Sfinţilor Părinţi în limba patriei, ­aducându-şi o importantă contribuţie la înflorirea a ceea ce numim curentul cultural paisian în epoca luminismului românesc.

Faptul că întreaga lui fiinţă a fost legată de acest curent o dovedeşte şi numărul traducerilor anterioare hirotoniei în treapta arhieriei comparativ cu cel posterior. De aceea, putem spune fără să greşim că numele Grigorie Dascălul se potriveşte mai bine primei perioade, cea mai mare, de altfel, iar pentru a doua perioadă, Grigorie al IV-lea Miculescu. Deşi ca arhiereu a avut realizări importante în plan administrativ, cultural şi duhovnicesc, totuşi spiritul său era acela al unui om de cultură. Acesta este domeniul care îl defineşte pe el cel mai bine, prin activitatea culturală pe care a desfăşurat-o la Mănăstirea Neamţului şi, ulterior, a impulsionat în mod decisiv triumful limbii române, emanciparea culturală a românilor, dezrobirea ţării sale atât din punct de vedere cultural, cât şi administrativ prin punerea în rânduială a mănăstirilor muntene închinate locurilor sfinte din Grecia, Israel şi Egipt.

Studiile

Viitorul Mitropolit al Munteniei Grigorie al IV-lea s-a născut la Bucureşti în anul 1765 (data nașterii este discutabilă, ea fiind dedusă din Discurs la moartea Mitropolitului Grigorie al lui Teoclit Proinraduliotul, în care precizează: „Carele la 69 ani ai vârstei sale, părăsind cele de aicea, le-a lăsat în multă jale”. Întrucât ştim că el a murit în anul 1834, rezultă anul naşterii 1765, primind la botez numele Gheorghe. Primele studii importante le face la vestita Academie de la „Sfântul Sava”, unde va studia atât limbile clasice (greaca şi latina), cât şi româna, teologia şi celelalte discipline care se predau aici.

La Academia de la „Sfântul ­Sava”, stareţul Paisie de la Mănăstirea Neamţului trimite aproximativ în anul 1790 sau mai devreme doi călugări ca să înveţe greaca, latina şi româna, urmând ca prin ei să dea un deosebit avânt activităţii de traducere a operelor Sfinţilor Părinţi în limba română. Aceşti doi monahi, viitori cărturari, sunt Gherontie şi Dorotei.

Cu primul dintre ei va lega tânărul Gheorghe o prietenie pe viaţă. Fire duhovnicească, dornic de desăvârşire şi înzestrat cu multiple calităţi intelectuale, eruditul student se va înscrie curând la cea mai mare academie duhovnicească şi culturală a timpului, la Mănăstirea Neamţului, acolo unde, sub directa îndrumare a cuviosului stareţ Paisie, Sfinţii Părinţi învăţau unul câte unul să vorbească cea mai curată limbă românească.

Intrarea în monahism

Închinovierea proaspătului absolvent al Academiei „Sfântul Sava” la Mănăstirea Neamţului a avut loc aproximativ în anul 1790. În Istoria pentru ierarhii Valahiei se precizează că tânărul Gheorghe „s-a dat spre ucenicie la prea fericitul părintele nostru Paisie Velicicovschie şi din mâinile lui au primit şi chipul îngeresc - primind numele Grigorie (n.n.) - şi cu a lui părintească alegere s-au hirotonit şi ierodiacon”.

Hirotonia în treapta de ierodiacon a fost oficiată probabil de către Episcopul de Huşi, Veniamin Boldur Costachi, cu prilejul primei vizite pe care acesta a făcut-o la Mănăstirea Neamţului după hirotonia în treapta arhieriei, adică în anul 1792. A doua vizită tânărul Episcop de Huşi o va face în toamna anului 1794, cu puţin timp înainte de trecerea la cele veşnice a cuviosului stareţ.

Ca naş şi părinte duhovnicesc, călugărul Grigorie îl primi pe bunul său prieten Gherontie, cu care va începe o prodigioasă activitate cărturărească, traducând cărţi din limba greacă în română. Practic, din acest moment, activitatea literară a celor doi prieteni va fi una comună, astfel încât cu greu am putea spune care este partea lui Gherontie şi care a lui Grigorie, cu atât mai mult cu cât ei semnează împreună toate traducerile la care au trudit până în anul 1812.

Întoarcerea la București

Buna cunoaştere a limbii greceşti îi recomandă pe cei doi pentru a-l ajuta pe noul Mitropolit al ­Ungro-Vlahiei, Dositei Filitti, în dorinţa lui de a traduce în limba română diverse cărţi pe care să le şi tipărească în tipografia mitropoliei. Aşa se face că, în anul 1796, Grigorie şi Gherontie vin la Bucureşti, unde, pe lângă lucrările traduse la comanda lui Dositei, vor tipări şi două lucrări traduse la Neamţ şi se vor îngriji şi de biblioteca mitropoliei.

La Bucureşti nu vor sta mai mult de şase ani, iar la întoarcere, odată cu ridicarea în scaunul de mitropolit a Episcopului cărturar Veniamin Boldur Costachi, activitatea acestora se va intensifica şi, ceea ce este foarte important, traducerile lor vor începe să fie tipărite în tipografia pe care mitropolitul o va înfiinţa la Iaşi, urmând ca ulterior, în timpul retragerii ­mitropolitului la Mănăstirea ­Neamţului, în perioada 1808-1812, să înfiinţeze o tipografie şi aici.

După o prietenie de peste 22 de ani, dintr-odată singur…

Anul 1812 va fi unul nefast pentru cei doi prieteni cărturari, deoarece este anul în care vor fi despărţiţi definitiv. În dorinţa lor de a vedea mănăstirile din Sfântul Munte Athos, cei doi, împreună cu ieromonahul Calinic de la Secu şi stareţul Cernicăi Iachint, pleacă într-un pelerinaj care se va sfârşi în mod tragic. După ce stareţul Iachint dispare fără urmă la Seres, la întoarcere, în apropiere de oraşul bulgăresc Filipopolis, cei trei pelerini sunt tâlhăriţi, iar din pricina rănilor şi poate şi a altor neputinţe care au determinat cedarea organismului, Gherontie moare, fiind îngropat la Mănăstirea Anarghiri, de unde, după şapte ani, va fi adus în patrie, fiind reînhumat într-un loc care a rămas până astăzi tainic. Câtă durere va fi fost în sufletul acestui monah care se vedea lipsit de sprijinul său cel mai apropiat! Doar cine a trecut prin astfel de momente ştie ce înseamnă să pierzi un prieten prin care Dumnezeu te-a ajutat să-ţi găseşti drumul în viaţă şi să faci ceva durabil…

La revenirea în ţară, Grigorie continuă activitatea sa de traducător, scoţând de sub teascurile tiparniţei de la Neamţ atât lucrările traduse împreună cu bunul său prieten Gherontie şi netipărite, cât şi altele noi, pe care tânărul Mitropolit Veniamin Boldur Costachi le comanda fără încetare. Ultima tipăritură care poartă semnătura celor doi datează din anul 1817, an în care Grigorie ierodiaconul redactează şi Viaţa în scurt a Cuviosului Părintelui nostru Paisie, care la tipar va fi ataşată lucrării Adunare a cuvintelor celor pentru ascultare, ce va apărea tot în anul 1817.

Cu aceasta, activitatea lui Grigorie la Neamţ se încheie, el părăsind după mai bine de un sfert de veac mănăstirea formării sale ca monah, stabilindu-se mai întâi la Mănăstirea Antim din Bucureşti, apoi la Căldăruşani, care va deveni a doua sa mănăstire de metanie.

Aici, la Căldăruşani, va trudi ierodiaconul Grigorie la tălmăcirea cărţilor despre elinie, cu elanul unui adevărat apostol, astfel încât „nu stingea fără numai lumina zilei lumânarea lui Grigorie, nici apuca înainte începutul nopţii aprinderea ei (Constantin N. Tomescu)”.

De la diaconie, direct la arhierie

Tot aici îl va găsi şi schimbarea vremurilor după Revoluţia de la 1821, când Mitropolitul Dionisie Lupu nu se mai întoarce din refugiul de la Braşov, iar ţara avea nevoie de mitropolit. După o atentă cercetare a celor trei propuneri care au fost înaintate domnului Grigorie Dimitrie Ghica Voievod şi divanului, a fost ales smeritul ierodiacon de la Căldăruşani, ­Grigorie Miculescu.

Propunerea acestuia la scaunul de mitropolit a venit din partea paharnicului Ioan Câmpineanu, fiul învăţatului boier Scarlat, care spunea despre călugărul cărturar din Cociocul Căldăruşanilor că „ştia să vorbească de originea Românilor, de vitejiile lor, de tractatele Domnilor celor vechi cu Sultanii, de trecerea Bucovinei din mâinile Muscalilor într’ale Austriei printr-un act inic şi fără valoare în drept, de cesiunea Basarabiei, călcându-se în picioare principiile cele mai sacre ale dreptului ginţelor (Nicolae Iorga)”.

Cu siguranţă că astfel de simţăminte faţă de ţară le-a dobândit mai ales prin colaborarea cu luminatul Mitropolit al Moldovei, Veniamin Boldur Costachi, cel a cărui inimă poartă o rană de-a pururi sângerândă, provocată de sfâşierea trupului patriei şi despărţirea fraţilor printr-un act nedrept al marilor puteri.

Alegerea ierodiaconului Grigorie ca Mitropolit al Ungro-Vlahiei a avut loc în data de 4 ianuarie 1823, fiind hirotonit ieromonah la 9 ianuarie, iar la 10 ianuarie a fost hirotonit arhiereu. A doua zi, 11 ianuarie 1823, noul Mitropolit al Ungro-Vlahiei Grigorie al IV-lea Miculescu a fost instalat. La ceremonialul de la palat, în momentul în care i-a înmânat cârja, domnul a rostit un mare adevăr: „Nici celui care a alergat, nici celui care s’a rugat, ci celui care a bine-voit Dumnezeu (Constantin N. Tomescu)”. 

Păstorire grea…

De acum încolo viaţa smeritului Grigorie capătă alte accente. Preocupările cărturăreşti nu vor dispărea, dar vor scădea în intensitate, iar problemele nu vor întârzia să apară. Aşa se face că în din cei 11 ani, 5 luni şi 11 zile, cât s-au scurs de la alegerea sa până la trecerea la cele veşnice, doar 6 ani şi 11 luni va fi în scaun apărând Biserica şi ţara de nedreptăţile care nu dispăruseră odată cu domnii fanarioţi.

Cu această mentalitate fanariotă va avea cel mai mult de luptat noul mitropolit. În momentul în care a preluat destinele Bisericii muntene, Grigorie Dascălul a găsit-o sufocată de datorii şi reaua administrare a egumenilor greci, care puseseră stăpânire nu doar pe mănăstirile închinate, ci, acolo unde au avut posibilitatea, şi au avut destul prin grija stăpânirii, şi pe cele neînchinate. Toţi aceştia, greci şi creditori, aveau falsa impresie că mitropolia este un tezaur inepuizabil din care se poate lua la nesfârşit.

De aceea a insistat pe punerea în rânduială a mănăstirilor închinate, numirea peste tot a egumenilor români, clarificarea situaţiei datoriilor şi alegerea de episcopi titulari în toate scaunele din cuprinsul mitropoliei. În privința datoriilor a constatat că multe dintre ele fuseseră plătite de mai multe ori prin viclenia creditorilor şi neglijenţa celor care au administrat treburile mitropoliei.

Un exil nedrept

Odată cu ocuparea ţării de către trupele ţariste în anul 1828, zilele Mitropolitului Grigorie Dascălul la cârma mitropoliei sunt numărate, deoarece atitudinea sa de apărare a drepturilor poporului nu era privită cu ochi buni şi deveni foarte curând o persoană incomodă, călugării greci fiind repuşi în dregătoriile pe care le avuseseră până în anul 1823. Astfel, în februarie 1829, autorităţile ruse îl anunţă că, din cauza refuzului de a risipi banii mitropoliei cu persoane către care nu avea nici o obligaţie, este depus din scaun şi exilat la Chişinău pe perioadă nedeterminată, urmând a i se trimite acolo banii necesari chiriei şi ­întreţinerii.

Exilul Mitropolitului Grigorie al IV-lea Dascălul la Chişinău a durat până în ianuarie 1832, când i se permite întoarcerea în ţară, dar la Buzău este înştiinţat că ­trebuie să stea pe loc, după care, în aprilie 1833, i se permite să vină la Căldăruşani, unde mai stă până în august 1833, când revine în scaunul de mitropolit pe care, deşi ar fi vrut, administraţia ţaristă nu a putut impune pe alt­cineva.

Atât în exilul de la Chişinău, cât şi în cel de la Buzău şi Căldăruşani, mitropolitul exilat, cu sănătatea şubrezită serios, continuă activitatea cărturărească, traducând şi tipărind spre folosul tinerilor dornici de învăţătură.

Ultimele luni

Obosit de atâta răutate, epuizat după un exil nedrept, mitropolitul are totuşi puterea ca, la întoarcerea la Bucureşti, să înceapă restaurarea Catedralei Mitropolitane, pe care cele zece luni de viaţă care îi mai rămăseseră nu i-au permis să o vadă înnoită.

Aşadar, doar zece luni, până la 22 iunie 1834, a mai păstorit Grigorie al IV-lea Dascălul Mitropolia Ungro-Vlahiei, după care se strămută la „liniştea vecinică în Domnul, în vârstă nu prea înnaintată, de abia 69 ani. Părăsind cele de aice, le-au lăsat în multă jale (Constantin N. Tomescu)”.

Susținător al luminării prin educaţie

Ca toţi paisienii luminaţi, şi ­Mitropolitul Grigorie al IV-lea ­Dascălul a avut ca preocupări de bază promovarea activităţilor culturale, respectiv traducerea şi editarea diverselor cărţi, precum şi dezvoltarea învăţământului ca mijloc de pătrundere a culturii în rândul maselor şi trimiterea tinerilor înzestraţi la studii în străinătate, pregătindu-i pentru o viitoare carieră didactică.

Astfel, paralel cu pregătirea ­cursanţilor la vechea Academie de la „Sfântul Sava”, mitropolitul trimite într-o primă etapă (1823) la studii în străinătate patru bursieri care aveau datoria de a se pregăti în diverse specializări, pe care urmau să le predea la întoarcerea în ţară. Aşa au fost eruditul monah ­Eufrosin Poteca pentru filologie, latină, italiană, istorie, teologie şi politică; Ioan Pandele pentru geometrie şi algebră; Costache Moroiu pentru latină şi Simeon Marcu pentru filologie înaltă şi retorică (Nicolae Iorga). Acestora li se va adăuga şi Petrache Poenaru în 1824.

La 1 octombrie 1825, Eufrosin Poteca deja inaugura cursul său de filosofie la „Sfântul Sava”, la inaugurare participând însuşi mitropolitul, care voia să vadă personal nivelul pregătirii pe care îl dobândise tânărul lui bursier. Nivelul deosebit al pregătirii se vede şi din faptul că Eufrosin Poteca a fost profesor la „Sfântul Sava” până în anul 1832, pentru o perioadă ­fiind chiar director.

Pe lângă filosofie, la Academia de la „Sfântul Sava” se predau şi celelalte discipline, aici pregătindu-se viitorii cărturari, dar şi profesori de ţară şi oraş. De altfel, Mitropolitul Grigorie Dascălul hotărî înfiinţarea câte unui seminar în fiecare eparhie (Bucureşti, Râmnic, Argeş şi Buzău), care urma să fie întreţinut cu cheltuiala episcopiei. Pentru a asigura un venit stabil bunei funcţionări a acestora, mitropolitul obţinu de la domn aprobarea ca mănăstirile să nu mai contribuie cu venituri la aşezămintele sociale, ci aceşti bani să meargă în întreţinerea şcolilor ­(pr. prof. dr. Mircea Păcurariu).

Înființarea școlilor orășenești

La 1826, mitropolitul hotărăşte înfiinţarea câte unei şcoli în fiecare oraş important din fiecare eparhie pentru copiii de toate categoriile, seminariile fiind, în general, pentru fiii de preoţi. În acest sens, el îi scrie Episcopului Chesarie al Buzăului că „între alte datorii păstoreşti, iaste una şi îngrijirea şcoalelor dă unde să pricinueşte luminarea oamenilor la ştiinţele dogmelor pravoslavnicii noastre credinţi. Dă aici făcându-să îngrijire s’au şi rânduit pe la toate oraşile de prin judeţe câte doi dascăli, însă unul de musichi şi altul dă gramatichi… De aceea scriem frăţii tale să chibzăieşti câte un obraz a să orândui atât la Buzău, cât şi în Focşani ca să înveţe copii carte românească, grapsi şi socoteli… Asemenea să îngrijeşti a orândui dascăl şi la judeţu Săcuenilor spre învăţătura cărţii rumâneşti, ori la Bucov, ori la Urlaţi (din Scrisoarea Mitropolitului Grigorie Dascălul adresată Episcopului Chesarie al Buzăului la data de 18 mai 1826)”.

Din această scrisoare se vede că scopul acestor şcoli era ca toţi copiii, pentru început de la oraş, să înveţe să scrie, să citească şi să socotească. Mergând mai departe, unul dintre bursierii săi, învăţatul Eufrosin Poteca, adresa următorul apel: „Vreţi cu adevărat să scoateţi pe norodul Valahiei dintru întunerecul neştiinţii? Cinstiţi preoţia, fără a cere dela preoţi nici un ban, ci încă să aşezaţi şi o leafă cuviincioasă la toţi preoţii ce vor putea să’nveţe copiii prin toate satele (Constantin N. Tomescu)”.

Grija pentru școală și școlari

Ca preşedinte al Eforiei şcolilor, mitropolitul se interesa îndeaproape de bunul mers al acestora, participând la examenele care aveau loc, asigurându-se că de pe băncile lor ies buni patrioţi, români luminaţi, stâlpi de nădejde ai Bisericii şi ai țării. Pentru a stimula interesul pentru învăţătură, el însuşi „spre folosul celor sărmani a dăruit 1.000 de lei, cum a ajutat băneşte şi pe cei 5 tineri trimişi de Mitropolitul Veniamin la «Sfântul Sava» (Analele Academiei Române, seria a II-a, tom. IV)”. De aceea şi Barbu Ştirbei, mare logofăt al treburilor bisericeşti în perioada 1832-1834, preciza în legătură cu rolul Mitropolitului Grigorie Dascălul în dezvoltarea învăţământului: „Dintre Patrioţi - cari doresc luminarea neamului - şcoalele au dobândit acum un Protector din cei mai râvnitori pentru înnaintarea învăţăturei şi întemeerea bunelor obiceiuri (Buletin, nr. 13)”.

Pentru toate aceste şcoli, ­Mitropolitul Grigorie Dascălul s-a îngrijit să aibă manuale potrivite pentru fiecare disciplină. Având o colaborare veche şi fructuoasă cu Mitropolitul Veniamin Boldur Costachi al Moldovei, a sprijinit tiparul şi, mai ales, a avut grijă ca traducătorii să nu îşi neglijeze îndeletnicirea, ci să scoată la lumina limbii româneşti noi şi noi cărţi ­folositoare sufletului şi minţii.

Susținător al românilor rupți de țară

Mai precizăm faptul că Mitropolitul Grigorie a căutat să se folosească de perioada exilului la Chişinău pentru a-i ajuta pe fraţii basarabeni care, după anexarea Basarabiei în 1812, nu mai aveau posibilitatea de a citi cărţi în limba română, acestea fiind înlocuite cu cele în limba rusă.

Văzând situaţia dramatică a românilor de peste Prut, mitropolitul îi scrie locţiitorului său de la Bucureşti, Neofit, că, dacă de ştiinţa politică nu duc lipsă, „de cea bisericească sănt lipsiţi, mai vârtos cei ce nu înţeleg limba rusească, m-am făgăduit prea o sfinţii sale părintelui arhiepiscopului să le dau în dar acele mai jos însemnate cărţi, spre folosul sufletescu (Academia ­Română, ms. nr. 1066)”. După ce dă câteva indicaţii referitoare la împachetare şi transport, la finalul scrisorii întocmeşte lista cărţilor care urmează a fi trimise spre folosul sufletesc al fraţilor români basarabeni. Acestea sunt „150 cărţi ale sfântului Vasilie; 150 cărţi ale sfântului Ioan Hrisostomul; 20 Paterice; 25 cărţi cu cuvintile sfântului Grigorie şi ale sfântului Ioan pentru preoţie; 30 Exomologhitarii cu canoanile sfântului Ioan pustnicul; 30 Pravoslavnice mărturisiri cele alcătuite de Petru Moghila; 30 cuvinte pentru Proniie; 5 pentru Armeni (fragment din manuscrisul citat anterior)”.

Aşadar, grija pentru luminare a Mitropolitului cărturar Grigorie al IV-lea Miculescu al Ungro-Vlahiei s-a manifestat nu doar în cuprinderea mitropoliei pe care o păstorea, ci faţă de toţi românii care aveau nevoie de o rază de lumină pentru ieşirea din acest întuneric în care zăcuseră secole de-a rândul.

Concluzii

Privind la viaţa şi activitatea cărturarului Grigorie al IV-lea Miculescu, vedem că el s-a remarcat nu doar în câmpul vast al traducerii operelor Sfinţilor Părinţi în limba patriei (care reprezintă un capitol atât de amplu al activității lui, încât merită o prezentare dedicată), ci şi în celelalte domenii ale vieţii social-politice a românilor nu doar din ţara sa, ci şi a celor care, prin vitregiile vremii, au ajuns dincolo de hotarele fireşti ale pământului în care s-a format şi dezvoltat poporul român.

Din momentul în care a fost ales mitropolit, a militat pentru reducerea la minimum a dărilor pe care le aveau de plătit clericii şi mirenii, pentru dezrobirea ţiganilor atrăgând atenţia asupra faptului că noi, deşi suntem creştini, avem robi precum cei din perioada păgână, a intensificat activităţile educaţionale înfiinţând şcoli, trimiţând tineri la studii în străinătate, tipărind diferite cărţi şi broşuri pe care le împărţea în dar, a susţinut material copiii săraci care doreau să înveţe carte etc.

Contemporan pentru o scurtă perioadă de timp pe scaunul de mitropolit cu marele Veniamin Boldur Costachi al Moldovei, dar având în spate o îndelungată ­colaborare cu acesta, Grigorie Dascălul s-a străduit ca şi în cuprinsul mitropoliei pe care o păstorea activităţile de luminare a poporului să nu fie mai prejos decât cele ale fostului său protector şi superior, având o colaborare benefică ambelor mitropolii, mai ales în probleme comune cum au fost cele legate de învăţământ sau de situaţia mănăstirilor închinate în care ambii au reuşit să pună rânduială.

În acest mod, „colaborarea de aproape 30 de ani între Grigorie şi vlădica moldovean Veniamin a legat între ele ţările române surori şi le-au adus la momentul istoric de a se uni într’una singură, şi politiceşte şi sufleteşte” (Constantin N. Tomescu).

Dincolo de toate acestea, însă, Grigorie al IV-lea al Ungro-Vlahiei rămâne în istoria noastră culturală ca unul dintre ctitorii limbii române, ca unul care a trudit la formarea unei identităţi culturale şi la biruinţa definitivă a românismului prin emanciparea poporului, prin deschiderea spre cultură şi civilizaţie.

Citeşte mai multe despre:   Sfântul Grigorie Dascălul