Henri H. Stahl: „Despre spiritualitatea românească”

În completarea articolelor publicate în Ziarul Lumina despre „întâlnirea fondatoare” a Rugului Aprins (conf. arhim. prof. Andrei Scrima), mă refer la cele 7 zile de priveghere petrecute de o serie de intelectuali, laici și clerici, la Mitropolia din Cer­năuți (1-7 august 1943), suntem datori a insista și pe inter­venția prof. Henri H. Stahl (1901-1991).

Precum Constantin Noica, un alt participant la această reuniune, nici Henri H. Stahl nu avea să devină membru al Rugului Aprins. Deși căzuse în capcana derivelor marxiste, sociologul Henri Stahl aduce însă o perspectivă teoretică cu totul inedită, ceea ce anticipează o dimensiune rar dezbătută privitoare la fenomenul Rugului Aprins: comuniunea creștină în care au trăit membrii săi principali. Iată mai jos câteva fragmente din prelegerea lui Henri H. Stahl (6 august, 1943, cercul de după- amiază):

„...Există o obște religioasă, despre care îmi propun să vorbesc în încheierea acestui cuvânt, căreia îi corespunde la noi în țară și o obște socială. Sociologul, chiar dacă este cu desăvârșire lipsit de orice preocupare religioasă, atunci când studiază fenomenul social de la noi constată cu surpriză că există o formă de viață socială, căreia nu i se poate da alt nume decât acela al «obștei». Înțelesul este, pentru urechile noastre, cam greu de prins, pentru că urechea noastră este viciată. Când zicem «obște» ne gândim imediat la «obștile de arendare» și la alte lucruri, cu totul moderne, iar nu la înțelesul cel adevărat al cuvântului.

Lumea noastră cărturărească, în genere, nu cunoaște ce este acest fenomen al obștei, nu știe să vadă cât de interesant este. Este un trai laolaltă, al unui grup de oameni, care nu are diferențiat un organ de conducere propriu-zis, care se conduce prin grupul el însuși, în trăire laolaltă a grupului, care este așa de puternic închegat ca grup, încât însuși pământul pe care stă formează un «trup» de moșie, individualist și nici potrivit unui plan impus de către cineva, ci după un plan care iese din însăși natura trupului de moșie și a organizării obștei oamenilor. Este o foarte bună și foarte cuminte rânduială care există în satele acestea. Din punct de vedere juridic, constatăm că există «obiceiul pământului», care nu are nici caracter de stat și nici nu este o creație individuală, ci este o creație colectivă, pe bază de devălmășie. Dacă mergi mai departe, până și în fenomenul pur spiritual există lucruri tulburătoare, pe care am încercat să le strâng într-un tot, ca să le putem înțelege, sub forma unei teorii pe care am fost nevoit să o intitulez «obștea pe bază de tradiție difuză». Iarăși, este inutil să intrăm în amănunte. În orice caz, această obște este o realitate vie și complexă, cuprinde toate laturile vieții omenești. Atunci e foarte firesc ca această obște să aibă și o viață religioasă corespunzătoare.

Ei bine, sistemul acesta religios care corespunde acestui fel de viață, îl bănuiți, este cel ortodox. Pentru că ortodoxia, viața religioasă ortodoxă, este o viață de obște. Nu se poate concepe ortodoxia de unul singur; nu se poate concepe ortodoxia numai a Bisericii, care își impune normele de conduită, ci este o trăire laolaltă a unui grup de oameni. Și atunci problema salvării, de data aceasta, nu mai este dată în mâinile Bisericii, sau lăsată pe seama puterii tale de a gândi, ci cu totul altei garanții; aceea de a nu te despărți de obște, de a nu te desprinde de obște. Apostazia, primejdia ereziei începe din momentul în care un om se desprinde din obștea sa, pentru a încerca aventuri singuratice.

Se poate arăta de ce: pentru că aceste obști umane, sub aspectul lor pur uman, au un caracter quasi-nemuritor; ele nu se inventează cu fiecare generație de oameni; în ele se scurg oamenii, cum curge apa pe un fluviu. Totuși se cunoaște acest fluviu și obștea aceasta este ca un vas, în care oamenii mereu se preschimbă, dar vasul rămâne același, neîntrerupt de sute de ani, de mii de ani, necurmat, de la cei dintâi care au primit tradiția, din partea celor îndreptățiți să spună despre ce e vorba. Așa că dacă această obște, dacă într-adevăr a fost adânc frământată de creștinism, cum o spunea Înaltpreasfințitul [Tit Simedrea]; dacă religia creștină a avut multe-multe veacuri, în care a frământat obștea aceasta românească a satelor noastre, fără îndoială că această potrivire trebuie să fie mai mult decât o potrivire de schemă logică; trebuie să fie o realitate vie. În viața obștei noastre trebuie să regăsim prezentă o gândire dogmatică, o trăire potrivit unor anumite principii religioase. Și mai mult decât atât. Această obște trebuie să fie contagioasă...

Meseria m-a făcut să mă duc prin sate, prin sate multe, de mulți ani de zile și am început să văd acolo și să trăiesc acolo, în obștea satelor, foarte multe lucruri. (...) De pildă, să vă spun cum am citit pentru prima oară «Visul Maicii Domnului», care nu lipsește niciodată din șerparul oamenilor vechi de la țară. Eram în Hațeg, plecasem cu niște negustori de oale. Acolo sunt sărbători care se țin prin sate. Plecasem să facem un turneu general de vânzarea oalelor și seara mă puneau să le citesc eu; așa că, vrând, nevrând, am citit «Visul Maicii Domnului» pentru acești oameni. La fel trebuie să participi la botez, să participi la nunți, să participi la înmormântări, să participi la toată seria de fapte de trăire, de la bucurie până la durere, căci constituie viața oamenilor acestora. Și vă spun că lucrul este contagios; simți că trece ceva de la ei spre tine.

Aș voi acum, ajuns la întemeierea acestei afirmații; că obștea care trăiește în duhul creștin e în stare să-ți transmită anumite lucruri, aș voi să trec la afirmația răsturnată. Să ne punem întrebarea rostului pe care îl poate avea un individ izolat față de această problemă.

Vedeți, problema salvării individului este o problemă care este foarte firească pentru un apusean; dar nu știu dacă instalarea pe această problemă: «cum să fac să mă scap eu pe mine?» este într-adevăr de duh ortodox. Eu cred că, într-adevăr, trebuie să pui accentul pe altceva. Se poate întâmpla ca această obște creștină, care trăiește în satele noastre astăzi, să nu mai fie întru totul pe calea cea bună. Obștea aceasta se sparge. Viața, așa cum o cunoaș­tem noi la oraș, este o viață pe care o trăiesc și ei; crizele pe care le cunoaștem noi, le cunosc și ei; dacă există o anumită adumbrire a unei plinătăți de viață în Biserica noastră, există fără îndoială și în ei. Ca atare, dacă se pune problema unei mântuiri individuale, trebuie pusă întreagă, trebuie făcută în așa fel încât această mântuire, această îndatorire de credință, această pătrundere până în faptele cele mai mărunte ale vieții duhului creștin, să se întâmple și pentru ei, nu numai pentru noi.

M-a izbit întotdeauna ceva în calendarul nostru creștin. Am cerut astăzi părintelui să-mi dea sinaxarul ca să-mi aduc aminte ceva. În calendarul nostru apar foarte des sfinți care nu sunt trecuți cu numele. Nu vorbesc, de pildă, de cu­noscuții «cei patruzeci de mucenici» care au pătimit la Sevastia, dar de pildă sunt dintr-odată pomeniți «Sfinții 20.000 mucenici», dintr-odată 20.000 care sunt toți sfinți și care își au locul lor. Uneori grupul acestei obști, acestei turme de sfinți care au pătimit laolaltă și care laolaltă se bucură de darul sfințeniei, este însemnată prin numele unuia dintre ei, care strânge laolaltă harul revărsat asupra tuturor. Iată, de pildă, peste câteva zile, la 19 august este sfântul mucenic Andrei Stratilat «împreună cu 2593 mucenici». Uneori nu se dă numărul lor, se spune numai, de pildă, la 22 august, «Sf. Agathon și cei împreună cu dânsul» sau în iunie «Sf. Iulian și cei împreună cu el», sau «și cei împreună cu dânsul»....

Și atunci, concluzia la care m-aș opri ar fi aceasta: Cum am face ca, luând pildă de la acești sfinți, să izgonim de la noi această ispită de a ne frământa și de a ne trudi numai pentru noi, cum am face ca sforțările noastre de a intra în rândul celor care se trudesc pentru mai multă omenie să fie totdeauna făcută de către noi «împreună cu ai noștri»?”