Ideologia imperială în timpul lui Constantin cel Mare

Împăratul emblematic pentru istoria creștină a Imperiului Roman este Constantin cel Mare. În anii domniei sale, imperiul a cunoscut transformări importante prin care a putut să-și continue istoria peste un mileniu. Centrul s-a transferat, pe parcursul secolului 4, de la Roma la Constantinopol, orașul fondat pe malul Bosforului de Constantin cel Mare. Din 330 și până 1453 acest oraș a fost centrul lumii bizantine.

Inaugurarea acestui oraș de către Constantin cel Mare este de fapt punerea „pietrei de temelie a unui imperiu care, în plan teoretic, continuă pentru mai bine de unsprezece veacuri istoria imperiului lui Augustus” (Stelian Brezeanu, „Istoria Imperiului Bizantin”, Editura Meronia, București, 2007, p. 25). Constantin cel Mare a schimbat fața Imperiului Roman, transformându-l într-un stat care, în timp, datorită măsurilor sale, va deveni creștin. În timpul domniei sale se schimbă și ideologia imperială, care va defini existența imperiului în veacurile următoare. Ea evoluează semnificativ și este marcată de problematica internă a Imperiului Roman, dar și de relația acestuia cu creștinismul.

Pentru a vedea ideologia imperială a împăratului Constantin cel Mare vom analiza „Tricennalia”, cuvântare ținută cu prilejul sărbătoririi a treizeci de ani de domnie a împăratului Constantin de către Eusebiu de Cezareea. Acest discurs rostit de Eusebiu, la 25 iulie 336, la Constantinopol, în fața împăratului, este unul amplu, dedicat celor 30 de ani de domnie a primului conducător creștin al Imperiului Roman, în care se definește ideologia imperială a lui Constantin cel Mare.

„Tricennalia” este considerată o lucrare ce fixează pentru prima dată în mod clar „filosofia politică a imperiului creștin, acea filosofie a statului care s-a menținut pe parcursul mileniului de absolutism bizantin” (Norman H. Baynes, „Eusebius and the Christian Empire”, Annales de l’Institut de Philologie et d’Histoire orienta­les - Melanges Bidez, 2, 1934, pp. 13-18; apud Emilian Popescu, Studiu introductiv la Eusebiu de Cezareea, „Viața împăratului Constantin și alte scrieri“, Părinți și scriitori bisericești - PSB - Seria nouă, nr. 8, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 76). Emilian Po­pes­cu accentuează această idee, subliniind că Eusebiu înfățișează în discursul său „figura ideală a împăratului creștin”, trasând „liniile fundamentale ale doctrinei creștine cu privire la putere, la împărat și imperiu”.

Eusebiu spune de la începutul discursului că evită modelele tradiționale în expunerea celor 30 de ani de domnie a lui Constantin și abordează o „formă nouă” de prezentare a faptelor împăratului. El subliniază: „cunoscătorii științei atât a celor dumnezeiești, cât și a celor legate de om, care identifică voia Celui Atotputernic cu binele, s-au lămurit de multă vreme privitor la meritele plăcute lui Dumnezeu sau asupra faptelor de Dumnezeu inspirate ale împăratului nostru...” Deci acțiunile împăratului sunt inspirate de Dumnezeu. El are o legătură specială cu divinitatea. Această idee este parte a unei ideologii mai largi care viza protejarea imperiului de orice amenințări externe și interne, împăratul fiind văzut ca un „ales al lui Dumnezeu”.

Împăratul este „înzestrat atât cu știința celor dumnezeiești, cât și cu a celor privitoare la om - cea dintâi țintind către Dumnezeu, cea de a doua avându-l drept țintă pe om”, deci el este conducătorul care, raportându-se la voința divină, conduce imperiul binecuvântat de Dumnezeu. Constantin este conștient că puterea lui vine de la Dumnezeu, pe Care-L slăvește și în numele Căruia conduce: „Pe Acest Mare Împărat până și mult biruitorul nostru împărat Îl slă­vește, dându-și seama că Lui Îi datorează el de fapt domnia...”

În concepția lui Eusebiu, Dumnezeu este Împăratul Suprem și de la El are puterea Constantin ca împărat lumesc. Cel care conduce lumea este Împăratul ceresc, Care-l instituie pe cel lumesc (Constantin) cu puterea de a conduce. Acesta este „călăuzit prin împărătească binecuvântare, pe care o primește de sus, și întărit de divina sa învestitură, domnește și el aici pe pământ de multă vreme”.

Constantin, „împodobit cu imaginea regatului ceresc, chivernisește pe cei de jos, ținându-și ațintită privirea în sus, cârmuind după această formă arhetipală și întărindu-se prin imitarea domniei Suveranului ceresc, pe care Stăpânul a toate a dat-o, dintre toate creaturile sale, nu­mai neamului omenesc. Pentru că norma auto­rității regale este aceea de a-i conduce unul singur. Monarhia întrece orice formă constituțio­nală și administrativă, iar poliarhia, bazată pe egalitate, duce mai degrabă la anarhie și război civil. Din această cauză avem un singur Dumnezeu, și nu doi, trei sau mai mulți”.

Cum în cer există un singur Dumnezeu, așa și pe pământ trebuie să fie un singur împărat, icoană a Împăratului ceresc. Dacă există o singură Împărăție cerească, așa și pe pământ trebuie să fie o singură împărăției universală. Rolul acestui imperiu este de a răspândi creștinismul la toate neamurile.

Constantin, ca împărat, este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, fiind ales din voință divină și conducând din inspirație divină. Pentru că a fost ascultător de Dumnezeu, a fost binecuvântat cu cea mai lungă domnie dintre împă­rații Romei de până atunci: „el singur a fost învrednicit de Dumnezeu, Împăratul a toate, cu o domnie care să fi ținut treizeci de ani”. Aceasta este și o răsplată a divinității pentru faptele sale bune și mai ales pentru că față de înaintașii săi a ales să urmeze Adevăratului Dumnezeu, „Care l-a înconjurat de glorie, ca o recunoaștere a facerilor de bine cărora le-a fost țintă...” Mai ales că lui i S-a arătat Dumnezeu şi i-a dat ca `semn de biruință asupra dușmanilor Crucea”.

Ea devine un simbol foarte important pentru puterea imperială romană și un atribut fundamental al acesteia. Prin Cruce împăratul are credința că-i învinge pe dușmanii statului roman. Eusebiu subliniază că „împăratul a prețuit mult aducătorul de biruință semn, după ce din experiență și-a putut da seama ce dumnezeiască binecuvântare se ascunde în el”.

Împăratul și-a arătat recunoștința față de Dumnezeu pentru victoriile obținute „prin inspirație divină” prin bisericile pe care le-a ridicat în Constantinopol, în provincii, și mai ales în Palestina, unde a ctitorit Biserica Sfântului Mormânt, dar și alte lăcașuri sfinte în locurile legate de momentele cele mai importante din activitatea mesianică a Domnului Iisus Hristos. Pentru toate acestea, Dumnezeu l-a răsplătit cu o domnie lungă. „Așa a vădit mântuitorul semn (al crucii), prin dumnezeiasca-i virtute, lucrările lui Dumnezeu”.

Imperiul lui Constantin reflectă în lume Împărăția cerească. Prin lege divină Constantin are puterea de a conduce singur imperiul. El primește de la Dumnezeu calitățile necesare pentru a guverna bine, adică dreptatea, curajul, bunătatea, pietatea, vitejia ș.a. Acțiunile sale în actul guvernării sunt inspirate de Dumnezeu. În împărăția lumească trebuie să fie imitată ierarhia cerească din Împărăția lui Dumnezeu, pentru că Hristos Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat „a dat pământeștii împărății drept model pe cea cerească...”

Constantin a primit cuvântul Evangheliei lui Hristos și a fost înzestrat de Dumnezeu „cu asemenea calități firești și, pe deasupra, lăsându-și sufletul pătruns de revărsarea darurilor pogorâte asupra lui de acolo, de sus!” El primește de la Dumnezeu înțelepciunea, bunătatea, dreptatea, cumpătarea și vitejia. Împăratul „și-a potrivit sufletul acestor virtuți suverane, luându-se după modelul Împărăției din altă lume”, adică cea cerească.

Imperiul lui Constantin este unul universal, care are ca scop vestirea credinței creștine la toată lumea. Împăratul este socotit întocmai cu Apostolii și este numărat cu aceştia. El este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ și guvernează purtat de inspirația divină, pentru că este ales de Dumnezeu să conducă.

Prin discursul rostit la împlinirea a 30 de ani de domnie a împăratului Constantin cel Mare, Eusebiu de Cezareea pune bazele ideologiei imperiale bizantine, care se va dezvolta în secolele următoare. Odată cu domnia lui Constantin începe istoria monarhică în împărăția romanilor. Această monarhie este universală și creștină. În fruntea ei se află împăratul ca suveran ales și înzestrat de Dumnezeu cu autoritate nelimitată.

În concluzie, ideologia imperială în timpul lui Constantin cel Mare a fost una complexă, care a combinat tradițiile romane de centralizare a puterii și autorităţii imperiale cu o adaptare semnificativă la valorile creștine.