Importanța mișcării isihaste „Rugul Aprins” în spiritualitatea ortodoxă și în cultura română

Secolul al XX-lea a adus omenirii și României încercări tot mai grele, dar providența pedagogică divină a avut un rost esențial: trezirea noastră din letargia materialist-ateistă de care întreaga lume se îmbolnăvise spiritual-moral și social-politic. Pentru că, în câteva decenii doar, mai mult decât războaiele și exterminarea fizică, ateismul comunist a otrăvit, a mutilat și chiar a distrus zeci de milioane de suflete și de vieți. Dar a rânduit Dumnezeu și stâlpi vii ai Bisericii care au luminat rezistența creștină în fața tăvălugului comunist anticreștin. Rugători și mărturisitori ai Mântuitorului Iisus Hristos, clerici, monahi și mireni, acești hristofori din ultimul secol au fost pentru apropiații lor și sunt și pentru noi, cei de azi, adevărate modele de iubire și dreaptă credință în Hristos.

Trebuie să spunem că în perioada regimului comunist au fost și mulți pătimitori și mărturisitori creștini care nu au avut cultura părintelui Daniil - Sandu Tudor, a profesorului universitar Alexandru Mironescu, a poetului-medic fără de arginți ­Vasile Voiculescu, dar au avut tăria şi statornicia în credință ale Sfântului Apostol Pavel, impresionându-i și pe cei mai fioroși torționari. Unii au fost oameni simpli, ne­instruiţi, netrecuți prin școli înalte şi prin rafinamentul intelectualului, ci au fost creștini cuminți, rugători, răbdători şi de-minuni-făcători, nu numai în timpul vieţii lor smerite (liniştite, ascunse) din lume, ci chiar şi în chinurile temnițelor și ale lagărelor de muncă forțată.

Toți acești trăitori, pătimitori și mărturisitori statornici ne-au arătat calea comună de rezistență în fața prigoanei bolșevic-ateist-materialiste (și, de fapt, în fața oricărei prigoane și dictaturi): statornicia în Ortodoxie și rugăciunea cât mai neîntreruptă.

Contextul politic și cultural postbelic

Revoluția bolșevică din octombrie 1917, propaganda marxist-leninistă discretă și progresivă din perioada interbelică, apoi invazia militară sovietică și regimul bol­șevic/comunist instaurat în România după cel de-Al Doilea Război Mondial (la 23 august 1944) au reprezentat momente istorice importante de cotitură și de cernere violentă a neamului românesc, cu dureroase tulburări, neașteptate trădări și nenumărate răsturnări de valori, ierarhii și instituții.

Deși mulți oameni au capitulat și s-au încolonat, adesea fără prea mare împotrivire, în armata „balaurului roșu”, totuși au fost trăitori și mărturisitori ai Adevărului creștin care nu s-au lăsat corupți de „noua orânduire” și pângăriți de noua ideologie distrugătoare de suflete, ci au înfruntat prigoana anti­creștină și represiunea securist-comunistă cu răbdare și credință în Dumnezeu, unii dintre ei (majoritatea intelectuali) întâlnindu-se în mod regulat și organizat, hrănindu-se cu cele sfinte și dezbătând felurite teme de viață duhovnicească și culturală.

Așa a luat naștere, la inițiativa lui Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor fiind pseudonimul lui de scriitor și jurnalist), a părintelui arhimandrit Benedict Ghiuș și a profesorului Alexandru Mironescu, miș­carea isihastă și asociația „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din București, funcționând între toamna anului 1945 și luna iunie a anului 1948. Toți membrii asociației și participanții la acele întruniri duhovnicești aveau să treacă mai târziu prin temnițele comuniste, unde au fost supuși reeducării ideologice și chiar exterminării violente. Cultura, rugăciunea, comuniunea și comunicarea reciprocă de idei le-au fost atunci de mare folos, pentru a rezista cu demnitate teribilelor încercări. La Mănăstirea Antim, atunci, în anii postbelici, era stareţ părintele Vasile Vasilache, care a ocrotit flacăra „Rugului Aprins”, această efervescenţă duhovnicească, şi a acoperit-o cu înţelepciunea sa în faţa autorităţilor extrem de suspicioase. Vreme de aproape trei ani, participanții au dezbătut felurite probleme în aceste colocvii duhovniceşti.

Prin îmbinarea practică a rugăciunii contemplative și dialogului cu un fertil demers intelectual, artistic și cultural, mișcarea isihastă „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim a constituit pentru mulți credincioși creștini (clerici, monahi și mireni) un mediu de regăsire a sensului existenței și a vieții duhovnicești într-o epocă dominată de propaganda ideologică agresivă a materialismului oficial, de cenzura și represiunea regimului politic comunist totalitar.

Originile, componența și activitatea mișcării isihaste „Rugul Aprins”

Numele ales al mișcării isihaste face trimitere la rugul (tufișul) care ardea fără să se mistuie, din care Dumnezeu i-a vorbit prorocului Moise (Ieșirea 3, 2). Această arătare minunată reprezintă o profeție despre Maica Domnului (care a fost cuprinsă de focul Duhului Sfânt, ­fiind „plină de har” - cf. Luca 1, 28, păstrându-și fecioria şi înainte şi în timpul şi după nașterea Mân­tuitorului Iisus Hristos), sugerând și prezența vie a lui Dumnezeu în omul înduhovnicit, focul nestins al rugăciunii și transformarea lăuntrică a credinciosului prin întâlnirea cu Dumnezeu cel Viu, Adevărat și de infinite ori infinit - „Cel ce este” (Ieșirea 3, 14).

În icoana Maicii Domnului „Rugul Aprins” este reprezentată Prea­curata Fecioară Maria Năs­cătoare de Dumnezeu înconju­rată de îngeri, în centrul a două romburi suprapuse, unul verde şi unul roşu, ce formează o stea cu opt raze.

De asemenea, „Rugul Aprins” este și un simbol al rugăciunii ini­mii, al rugăciunii neîncetate care se săvârșește în inima luminată și înflăcărată de Duhul Sfânt și Iubitor al lui Dumnezeu. Precum Maica Domnului a fost copleșită de harul Duhului Sfânt și a rămas Fecioară, tot așa și inima rugătorului nu-și pierde firea creată, ci se umple tot mai mult de harul, iubirea, pacea, înțelepciunea, puterea și bucuria lui Dumnezeu, dilatându-se dincolo de firea creată înspre Dumnezeu cel Necreat și Nemărginit.

Conducătorul mișcării isihaste „Rugul Aprins” a fost jurnalistul creștin Alexandru Teodorescu (1896-1962), devenit apoi monahul Agaton și ieroschimonahul Daniil. Dar trebuie să spunem că formarea lui teologică și literară nu a fost un proces individualist, în izolare, ci s-a desfășurat într-un mediu comunitar de efervescență spirituală și intelectuală - cenaclul Criterion și revista Gândirea a lui Nichifor Crainic.

Părintele Daniil (Sandu Tudor) strălucește pe cerul Bisericii Ortodoxe și al culturii românești și universale nu doar prin lumina ziditoare și frumusețea literară a cuvântului său scris sau rostit, ci mai ales prin viața sa duhovnicească, care a crescut în văpaie de la o floare de foc la un rug aprins de rugăciune și cugetare în Duhul Sfânt. Trăitor și mărturisitor al Adevărului creștin, fiu al Bisericii noastre strămoșești, părintele Daniil nu a făcut nici un compromis dogmatic sau moral, pătimind pentru mărturisirea lui diverse umilințe atât în lumea presei, cât și a temnițelor comuniste. Ca ziarist creștin mai întâi, apoi ca monah isihast, preot și duhovnic, părintele Daniil s-a străduit să-L cunoască pe Hristos - Dumnezeu și apoi, din preaplinul inimii lui, să-L vestească și altora ca Domn și Mântuitor al lumii. În sine, părintele Daniil a atins maturitatea deplină de teolog mistic, apologet ortodox și poet rugător, unind lucrarea minții cu simțirea inimii într-o teoforică simfonie iubitoare și înțelegătoare cum puțini oameni au realizat-o în veacul înșelător de acum. El trăia ce spunea și mărturisea ce trăia cu sinceritate și seriozitate. A trăit 66 de ani aici pe pământ, iar la jumătatea vieții, pe când avea 33 de ani, a avut marea întâlnire cu Dumnezeu în Sfântul Munte Athos, acea descoperire sau revelație (despre care mărturisea cu multă sfială și recunoștință față de Dumnezeu) care l-a făcut să se adâncească şi mai mult în plan spiritual.

Părintele Ivan Kulâghin, venit în 1944 de la Mănăstirea Optina din Rusia (era duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat și el din Rusia și stabilit la Mănăstirea Cernica), a fost un adevărat model duhovnicesc pentru cei care formau grupul de rugăciune de la Antim, având o importanţă deosebită la formarea duhovnicească a membrilor mişcării „Rugul Aprins”. Cărțile Sbornicul și Pelerinul rus au constituit manualele de bază ale „Academiei” de rugăciune și isihie conduse inițial de părintele Ivan, apoi de Sandu Tudor.

Dar în mănăstirea ctitorită de Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul aveau loc prelegeri susţinute de nume de referinţă duhovnicească: mitropoliții Tit Simedrea și Antonie Plămădeală, starețul Vasile Vasilache și fratele lui, părintele Haralambie Vasilache (mort în pușcărie la Gherla), părinții Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase, Felix Dubneac, Roman Braga, fratele Andrei Scrima, preotul profesor Dumitru Stăniloae şi mirenii Mircea Vulcănescu, profesorul Alexandru Mironescu, medicul și scriitorul Vasile Voiculescu, filosoful Constantin Noica, Paul Sterian, compozitorul Paul Constantinescu, arhitectul Constantin Joja, profesorul Alexandru Elian, Ion Marin Sadoveanu, Gheorghe Dabija, Olga Greceanu, cărora li s-a alăturat şi un grup de studenţi de la Teologie, Filosofie, Arte, Litere și Arhitectură. Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, de obicei în fiecare seară de joi și de duminică, după slujba Vecerniei, în prezenţa multor credincioşi. Se obişnuia ca, mai întâi, un conferenţiar să susțină o prezentare pe o anumită temă, apoi aveau loc dezbateri ale ideilor puse în discuție. Temele abordate erau din domeniul teologiei, filosofiei, artei și științei, precum și al legăturii dintre ele, insistându-se pe rugăciunea inimii și dobândirea isihiei (liniștirii).

Sandu Tudor a organizat și o retragere de o lună de zile (în vara anului 1947) la Mănăstirea Govora, unde „au înlocuit ritualul de zi cu cel de noapte” și unde, pentru prima oară, Sandu Tudor a mărturisit celor de față (părinții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu, Felix Dubneac și mirenii Andrei Scrima, Valeriu Străinu și Stancovici Virgil) că „intenționează să înjghebeze o mănăstire cu monahi intelectuali pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepției materialiste”.

În acest frumos ambient de emulație duhovnicească și culturală sub ocrotirea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sandu Tudor a compus în anul 1948 (după ce, în timp, a avut mai multe versiuni) una dintre capodoperele poeziei românești și universale: Imnul acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului, o superbă sinteză de teologie mistică și poezie, expresia literară a icoanei Maicii Domnului - Rugul Aprins. Sunt câteva studii filologice care analizează amănunțit Imnul acatist și scot în evidență faptul că autorul lui s-a inspirat foarte mult din Didahiile Sfântului Antim Ivireanul la Adormirea Maicii Domnului, preluând aproape integral formule și metafore pline de expresivitate și frumusețe. De o uimitoare bogăție de sensuri teologice și bucurii duhovnicești, imnul iconologic și doxologic al lui Sandu Tudor este, după aprecierea multora, cea mai frumoasă poezie dedicată Maicii Domnului scrisă și rostită vreodată pe fața pământului.

Încetarea activităților și represiunea mișcării isihaste „Rugul Aprins”

Incomodă pentru autoritățile comuniste, mișcarea isihastă Rugul Aprins a fost scoasă în afara legii în iunie 1948, conferințele au fost întrerupte și membrii ei clerici au fost împrăștiați pe la diferite mănăstiri prin țară. Părintele Daniil a fost arestat în mai multe rânduri (1948, 1950-1952), ca și părintele Adrian, apoi a fost silit să meargă la Craiova, Crasna-Gorj, Neamț, Sihla, Sihăstria și Rarău, unde a devenit și stareț (în 1954) și unde a vrut să-și ducă la îndeplinire planul său de a clădi o obște monahală din călugări intelectuali, capabili și să traducă din cărțile Sfinților Părinți spre a oferi oamenilor hrana tare a Adevărului dogmatic și mistic, dar și să poată combate ateismul regimului politic comunist, materialismul și secularizarea.

În timp ce se afla în vizită în casa profesorului Alexandru Mironescu, în noaptea de 13-14 iunie 1958, părintele Daniil a fost arestat împreună cu profesorul și cu fiul său, Șerban. În aceeași noapte au fost mai multe arestări în Bucureşti, atât a multor membri din mișcarea „Rugul Aprins”, cât și printre cei care erau bănuiţi că sunt ascultătorii fideli ai predicilor și conferinţelor părintelui Daniil.

În componența lotului de arestați și apoi inculpați din dosarul penal Rugul Aprins se aflau, așadar, următorii: ieroschimonahul Daniil (Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor), ieromonahul Adrian (Alexandru Făgețeanu), ieromonahul Benedict (Vasile Ghiuș), ieromonahul Roman (Braga), arhimandritul Sofian (Serghie Boghiu), ieromonahul Felix (Petre Dubneac), ieromonahul Arsenie (Anghel Papacioc), Alexandru Mironescu, Gheorghe Văsîi, Șerban Mironescu, Nicolae Rădulescu, Grigore-Dan Pistol, Gheorghe Dabija, Vasile Voiculescu, preotul Dumitru Stăniloae, Emanoil Mihăilescu. După arestarea lor au fost, câteva zile-săptămâni-luni mai târziu, anchetați și arestați și alți clerici, monahi, mireni, studenți și elevi, care au fost apoi și ei întem­nițați. Iar principala acuzație adusă celor 14 inculpați numiți mai sus (prezenți constant la conferințe) a fost de „uneltire contra ordinei sociale, fapt prevăzut și pedepsit de art. 209, pct. 1, Cod Penal”.

Dar anii de temniță ce au urmat, frica, frigul, foamea, umilirile și chinurile (fizice și psihice) îndurate nu i-au îndepărtat de Dumnezeu pe creștinii trăitori și pătimitori care au înțeles tainic pedagogia mântuitoare a lui Dumnezeu cu ei, cu Biserica Lui și cu neamul românesc. Mai mult, perioada persecuțiilor și a temnițelor comuniste a devenit pentru mulți o „academie specială” (cum o numea părintele Sofian), de cunoaștere teologică și terapie intensivă prin suferință, care le adâncea și mai mult pocăința și credința în Mântuitorul Iisus Hristos cel Înviat - Dumnezeu cel Atotputernic.