Analizând structura noastră sufletească, Nicolae Iorga spunea că aceasta „este făcută din Ortodoxie tot atât cât este făcută din sângele originii noastre daco-romane”. Biserica Ortodoxă a hrănit sufletul poporului român, ajutându-l să depăşească vitregiile istoriei, integrându-se organic în viaţa şi istoria sa bimilenară. „Biserica poporului ortodox este a sufletului lui, nu a unui şef suprem din afară, nici o confesiune nouă din import, ci crescută odată cu poporul, trăind cu el şi din viaţa lui, suferind şi bucurându-se cu el, Biserica «legii» şi a inimii lui, în afară de care şi împotriva căreia el nu poate concepe şi realiza creştinismul.”
După retragerea aureliană - retragere a administraţiei şi armatei romane la sud de Dunăre - sfaturile şi poruncile Bisericii au luat locul autorităţii oficiale. „În lipsa sancţiunii administrative a statului, a rămas avertismentul moral reprezentat de cuvântul lui Hristos.” Astfel, Evanghelia a ajuns un fel de lege nescrisă, ţinând locul legislației profane. Pentru român, „legea strămoşească” - legea Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos – a reprezentat și încă mai contează drept lucrul cel mai de preţ la care se raportează de fiecare dată.
Păstrând şi continuând tradiţia modelului bizantin, între Biserică şi Stat a existat o relație simfonică la noi. Episcopii aveau însărcinări administrative, de supraveghere a mănăstirilor, de gestionare a bunurilor episcopale şi juridice, referitoare atât la laici, cât şi la clerici. Ierarhii judecau abaterile de ordin moral şi acordau sancţiuni spirituale.
Până în secolul al XVII-lea nu au existat norme referitoare la organizarea instanţelor de judecată. Funcţionarea acestora era reglementată de tradiţie, de dreptul cutumiar, şi se raporta la hotărârile puterii centrale. De aceea, orice sentinţă pronunţată era considerată a fi un act al instanţei supreme, iar reprezentanţii acesteia erau singurii care puteau dispune aplicarea ei. Voievozii erau singurii în măsură a dispune refuzarea sau confirmarea privilegiilor juridice. Ei puteau să se substituie diverselor tribunale, cărora le puteau anula hotărârile, din postura de principală instanţă de apel. În Bizanţ, împăratul era judecătorul suprem prin excelenţă, iar toate instanţele aveau competenţă derivată din a sa. Tocmai de aceea, el putea funcţiona ca o instanţă supremă, cu competenţă universală.
Până în epoca modernă, clerul judeca cauze bisericești, dar și civile sau penale
Pravilele românilor, elaborate după modelul codurilor de legiuiri din Imperiul Bizantin, au statornicit reglementări atât civile, cât şi bisericeşti pentru abaterile săvârşite. Pravila se adresa clerului de mir, mai ales celui din lumea satelor, care trebuia determinat să-şi încadreze comportamentul în normele canonice şi să conducă enoriaşii în spiritul legilor bisericeşti. În acest cadru se înscriu Pravila cea mică (1640), Pravila cea mare (1652), Pravila lui Vasile Lupu.
Pornind de la modelul bizantin al legăturii Biserică-Stat, voievozii români au acordat pe parcursul Evului Mediu românesc mitropoliţilor şi episcopilor din voievodatele lor drepturi juridice mai mari sau mai mici. În secolele XIV-XV, clericii au primit dreptul de a judeca cauze civile, dar şi penale. În timp, competenţa lor s-a restrâns la cele strict canonice.
Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa Descrierea Moldovei, spunea că mitropolitul şi episcopii aveau un teritoriu bine definit asupra căruia îşi exercitau jurisdicţia bisericească. Atunci „când e vorba de vini mai mari, care trebuie să fie ispăşite cu moartea sau cu luarea darului, numai preoţii simpli, ieromonahii sau monahii stau sub judecata episcopilor lor, pe când stareţii, arhimandriţii şi episcopii nu pot fi pedepsiţi decât de către domn”.
Încă de la constituirea statelor feudale, ierarhii ortodocşi au fost prezenţi în sfatul domnesc, sfătuind şi sprijinind voievodul pentru luarea deciziilor celor mai bune. De asemenea, mitropolitul era sfătuitorul de taină al domnului, participând şi oficiind la toate marile evenimente din viaţa ţării şi a voievodului. Era o manifestare a simfoniei bizantine, în care Biserica şi Statul conlucrau pentru binele ţării şi al poporului.
Istoria noastră tumultuoasă, în care Ţările Române au fost înconjurate de mari puteri dornice să subjuge şi să cucerească aceste pământuri, a determinat participarea vlădicilor ţării şi a clericilor la marile evenimente, mobilizând poporul pentru apărarea ocinilor (ocină = proprietate, moșie, moștenire) noastre româneşti. Mitropoliţii şi episcopii noştri au îndeplinit misiuni diplomatice în afara ţării, încheind pace şi stabilind alianţe, slujindu-şi cu loialitate domnitorul. Un exemplu în acest sens îl constituie pacea încheiată de Mitropolitul Varlaam între Matei Basarab şi Vasile Lupu, în 1644. Mărturie a acestei păci o constituie ridicarea celor două locaşuri de cult: Mănăstirea Stelea din Târgovişte şi Mănăstirea Soveja din județul Vrancea.
Mitropolitul, reprezentantul voievodului în diplomația externă
Reprezentanţii de seamă ai Bisericii, mitropolitul şi episcopii, uneori şi egumenii marilor mănăstiri, au jucat un rol politic însemnat în viaţa ţării. Mitropolitul Teoctist al Moldovei este cel care „l-a pomăzuit” pe voievodul Ştefan cel Mare în 1457 pe câmpul numit Direptate. Ignatie Sârbu, Mitropolitul Ţării Româneşti, a fost trimis de Constantin Şerban în solie în Transilvania (1655), pentru a cere sprijin principelui Gheorghe Rackoczy II. În Moldova, Mitropolitul Ghedeon va fi trimis la Moscova de către Gheorghe Ştefan (1656), pentru a încheia o alianţă antiotomană cu ţarul Rusiei, Alexei Mihailovici.
Dar nu numai ierarhii Bisericii Ortodoxe au participat la evenimentele ţării. Observăm prezenţa clerului mirean şi monahal la evenimente precum: Răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan (1784), Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), Revoluţia de la 1848, Războiul de Independenţă (1877-1878); Răscoala din 1907. Clericii români au fost în fruntea poporului susţinând doleanţele de veacuri, promovând dragostea de Dumnezeu şi de ţară. Printre aceştia, cei mai cunoscuți, fiind consemnați în istoria noastră, au fost arhimandritul Eufrosin Poteca și preotul Radu Şapcă. „De aceea iubim noi atât de mult Ortodoxia: pentru că iubim sufletul neamului nostru, pentru că ne recunoaştem în ea tot ce este mai adânc şi mai bun în noi, pentru că aspiraţiile şi idealurile ei au devenit aspiraţiile şi idealurile noastre. Dacă orice om şi orice popor când trăieşte pentru o misiune, şi nu numai pentru ca să consume bunuri materiale, este purtătorul unei idei, apoi neamul nostru este purtătorul prin excelenţă al Ortodoxiei”, menționa într-un articol din Telegraful Român părintele profesor Dumitru Stăniloae.
Ridicarea de mănăstiri în zonele strategice ale ţării, având rostul de apărare a acesteia ca puncte fortificate, a constituit una dintre preocupările voievozilor români. Astfel, Matei Basarab a ctitorit mănăstiri în partea sud-carpatică a Țării Românești (mănăstirile Tismana, Arnota, Govora), dar și spre Dunăre (mănăstirile Strehaia, Sadova, Brâncoveni, Drăgăneşti, Negoeşti, Slobozia); spre granița cu Moldova şi spre drumul care venea de acolo (mănăstirile Măxineni şi Pinu), la București și în împrejurimi (mănăstirile Căldăruşani, Plumbuita, Plătăreşti); în apropiere de capitala de atunci a țării, Târgovişte (mănăstirile Câmpulung şi Brebu). Aceste locașuri de cult erau puternic întărite şi aveau drept ocrotitori sfinţi militari.
În situaţia în care tronul Ţării Româneşti sau al Moldovei era vacant, locotenenţa domnească era asigurată de mitropolit alături de Sfatul ţării. Un exemplu îl constituie şi Regenţa instituită după renunţarea la tron a lui Carol al II-lea în 1927. Din această regenţă au făcut parte: principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi academicianul Gheorghe
Buzdugan. Patriarhul Miron Cristea a deținut și funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, aflându-se așadar în fruntea unui guvern, denumit în mod simbolic Miron Cristea
(1 februarie 1938 - 6 martie 1939).
Biserica Ortodoxă Română a fost, este și va fi alături de poporul român în toate eforturile sale de păstrare a identităţii, de realizare a unităţii naţionale depline, de susţinere a progresului economic şi de edificare a tuturor obiectivelor sale istorice, considerând că, slujind lui Dumnezeu, slujeşti oamenilor.
