Pentru orice român adevărat patria se confundă cu mormintele moşilor şi strămoşilor noştri, se identifică cu biserica unde ne-am botezat şi mergem duminica şi în sărbători, cu casa părintească, cu şcoala unde am învăţat scrisul şi cititul. Nu am înţeles cum, în 20 de ani, patriotismul, un cuvânt al cărui sens este cât se poate de nobil şi curat, a ajuns să fie atât de desconsiderat. Ca în tine să se trezească acest sentiment nu te vor mai ajuta manualele actuale de istorie, ci mai degrabă întâlnirile cu oameni pentru care o pagină din trecutul ţării a reprezentat şi o parte din viaţa lor. Întâlnirea cu părintele Bordaşiu de la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti mi-a prilejuit o neuitată lecţie de iubire faţă de neamul şi ţara românească.
Părintele mi-a vorbit despre tatăl său, originar din Oradea, aproape de graniţa maghiară. Pe numele lui Gheorghe Bordaşiu, născut în februarie 1899, a avut o viaţă foarte zbuciumată în sensul că s-a luptat cu o stare de lucruri complet defavorabilă românilor din vestul României la începutul secolului trecut. Familia din care făcea parte număra şase copii, iar părinţii munceau din greu pentru că erau săraci. În timpul acela, acolo unde domnea stăpânirea austro-ungară, copiii de români nu aveau acces la şcoală. Nu aveau cum fiindcă nu cunoşteau limba maghiară. Pentru că tânărul Gheorghe dovedea capacităţi intelectuale deosebite, părinţii l-au dus în satul vecin, unde era şcoala ungurească. Când ungurii au văzut că el învăţa foarte bine, l-au invitat să treacă la orice confesiune şi-ar alege el, reformată sau catolică, şi să accepte limba maghiară. Preotul român, care preda la şcoală religia ortodoxă, a auzit şi el de ce-i pregăteau ungurii, şi ca să-l poată determina să nu facă lucrul acesta, i-a dat să citească o carte: „Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul“. I-a spus: „Citeşte ce ţi-am dat şi după aceea mai vorbim“. „Când a citit cartea, tatăl meu, care era neam de neamul lui creştin ortodox român, manifestat ca atare, şi-a schimbat complet gândul…“, mărturiseşte părintele Nicolae. Iar cele trei volumaşe de istorie cu Mihai Viteazul au stat la loc de cinste alături de Biblie în casa părintelui până 1940, când, la cedarea Ardealului de Nord, a trebuit să-şi părăsească casa şi satul ca să-şi scape viaţa. „Tata a citit Istoria românilor a lui Nicolae Bălcescu şi nu a mai acceptat oferta ungurilor. A rămas ortodox şi român sărac, dar curat. Şi, după ce a terminat şcoala civilă, a mers la Arad, unde era şcoala de pregătire a preoţilor şi învăţătorilor confesionali sau Preparandia, Institutul Pedagogic din Arad.“
Condamnat la moarte când avea 19 ani
Acolo, tânărul Gheorghe le-a înfăţişat situaţia lui financiară şi directorul a acceptat ca el să ia parte la cursuri fără să plătească. În schimb, să ajute la serviciul mesei, la spălatul vaselor, servitul şi pregătirea mesei. Când a terminat acest institut tata avea 19 ani. Era război, Primul Război Mondial. A făcut serviciul militar la unguri, fiind trimis pe frontul din Italia pentru că românii din Ardeal luptau atunci pe trei fronturi, cel din Italia, din România şi Galiţia. Pe frontul românesc, în Transilvania erau trimişi împotriva propriilor fraţi, aşa cum găsim scris şi în „Pădurea Spânzuraţilor“ a lui Liviu Rebreanu şi cum s-a întâmplat cu Apostol Bologa.
Citind „Istoria românilor“ a lui Bălcescu, nu a mai fost alt ideal pentru tânărul absolvent decât să se înlăture graniţele nefireşti şi să se facă unirea tuturor românilor aşa cum era pe vremea lui Mihai Vodă Viteazul. La Marea Adunare din 1918, la Alba Iulia, George Pop de Băseşti a prezidat lucrările. Tatăl părintelui Nicolae a ajuns peste ani preot chiar în localitatea natală a lui George Pop, Băseşti.
„Pentru participarea la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia ungurii l-au condamnat la moarte. Atunci, în 1918. Dar tatăl meu a prins de veste şi împreună cu tatăl părintelui Ioan Iovan de la Recea au fugit şi s-au ascuns în pădure. Erau amândoi din acelaşi sat, tata era învăţător confesional, iar prietenul lui era deja hirotonit preot. Ca reprezentanţi ai românilor au fost împreună la Adunarea de la Alba-Iulia, iar în 1940, când au venit ungurii, aceştia au pus în aplicare planul de altădată, şi anume să-i omoare. Şi au căutat să-l omoare şi pe tatăl meu. Dar a vrut Dumnezeu să scape şi a plecat, avertizat de un apropiat. A ajuns preot în satul Poiana Moţilor, o localitate mică, cu vreo 50 de case.“
Cum se naşte o parohie
Nici unul dintre cei care trăiau în sat nu avea o proprietate mai mare de două hectare. Toţi erau muncitori în pădure, moţi din Munţii Apuseni, veniţi ca tăietori de lemne în zona Bihorului. Din tot ce au agonisit, şi-au cumpărat pe o muchie de deal, acolo unde se defrişau pădurile, câte o bucată de teren pe care au transformat-o în arabil.
De aceea, acest loc poartă până azi numele Poiana Moţilor. Şi pentru ca preotul Bordaşiu Gheorghe, ajuns în 1940 acolo, să poată forma parohie, a trebuit să aştepte câţiva ani, fiindcă nu avea în păstorire 400 de suflete. A luat nişte case de la marginea satului vecin, Bucuroaia. „Până la venirea tatii, în Poiana Moţilor nu exista biserică. Preotul Bordaşiu a fost primul care a săvârşit Sfânta Liturghie pe acele meleaguri. Nici şcoală nu aveau. Închiriau câte o casă, dar casele erau mici, neîncăpătoare. Nici un învăţător nu stătea mai mult de un an, fiindcă lipseau mijloacele de întreţinere şi locuinţa.“
Atunci unul dintre moţii mai dezgheţaţi care făcuse armata la jandarmerie şi-a pus în gând să meargă la rege ca să-i prezinte situaţia grea din satul lui. Şi ştia că pentru a arăta un document, la jandarmerie, se trimitea cineva din post în post ca înscrisul, prin ştampilele primite să aibă mai multă greutate. Acest moţ a plecat pe jos din Bihor până la Bucureşti, cale de 600 km, trecând din post în post de jandarmi pentru a primi ştampila fiecăruia. A ajuns la Palatul regal cu jalba în proţap, impresionant, pentru a cere şcoală în sat. Imediat s-a dat ordin prefecturii din Bihor să se construiască şcoală în Poiana Moţilor. În această şcoală, în sala de clasă, părintele a amenajat o capelă şi a săvârşit prima Sfântă Liturghie în satul acela.
Acelaşi preot s-a îngrijit şi de viaţa zilnică a moţilor săraci şi a organizat o cantină pentru copiii lor, ca să poată urma şcoala şi să nu fie flămânzi. A stat în mijlocul moţilor până la retrocedarea părţii de nord a Ardealului, în aprilie 1945, când s-a reîntors ca învăţător în Săbolciu şi preot în Botean.
„Din stejar, stejar răsare“
Vremea zilelor negre ce a venit odată cu instaurarea regimului comunist a adus şi pentru părintele Gheorghe Bordaşiu multă suferinţă. Spune o vorbă românească „din stejar, stejar răsare“. Aşadar, şi ginerele părintelui Gheorghe şi fiul preotului, Nicolae, student teolog, au fost întemniţaţi, iar pentru dânsul a început perioada de supraveghere şi hărţuire. A alergat după sfat la înţeleptul episcop al Oradiei, Nicolae Popoviciu, care suferea aceeaşi prigoană comunistă. L-a înţeles prea bine şi l-a sfătuit să plece departe şi neştiut de lume, să-şi facă datoria de preot cu aceeaşi râvnă. Preasfinţitul Nicolae l-a transferat în regiunea Maramureşului istoric, ajungând preot în satul Băseşti, unde a trăit Badea Gheorghe, vestitul Gheorghe Pop de Băseşti. Aici a rămas trei ani, între 1950 şi 1953, când s-a transferat în satul Someş Uileac, unde îl aştepta o biserică demult începută, dar neterminată. O nouă epocă de apostolat îi dă ocazia părintelui Gheorghe să termine biserica, să construiască şi o casă parohială la care a fost arhitect, constructor şi diriginte de şantier. Autorităţile satului l-au atenţionat că este prea activ, că este angajat în prea multe lucrări, iar ei sunt învinuiţi de superiorii lor comunişti că nu fac nimic. Şi atunci părintele, într-o zi, a luat sapa pe umăr şi trecând pe la porţile enoriaşilor, i-a chemat la muncă „voluntară“. Mulţimea l-a ascultat şi într-un timp record au îndiguit valea care trecea prin mijlocul satului ca să aibă şi constructorii comunişti cu ce se lăuda.
În această parohie, părintele Gheorghe, care era văduv, săvârşea Sfânta Liturghie zilnic. Şi, în fiecare dimineaţă, venea rândul câte unei case din sat ca toţi membrii familiei să participe la sfânta slujbă, aducând şi ofrandele necesare pentru dumnezeiasca jertfă. Aşa obţinea părintele pâinea cea de toate zilele pentru sine. În iarna geroasă din anii 1954-'55, e a însemnat pe un octoih din biserica maramureşeană: „Iarnă nespus de grea. Şi cu tot frigul, eu, zi de zi, am săvârşit Sfânta Liturghie, cu potirul de cuminecătură înfăşurat într-un ştergar ca să nu îngheţe“.
În 1978, părintele Gheorghe a plecat pe ultimul drum. Preotul Liţiu Gheorghe din Oradea avea să mărturisească: „Preotul Gheorghe Bordaşiu a lucrat la temelia neamului şi a Bisericii, pe care le-a iubit şi le-a slujit deopotrivă“.
