Iraclie Porumbescu, o ancoră a românismului în Bucovina

Marți, 6 iunie, se împlinesc 140 de ani de la moartea celui care a lăsat muzicii ro­mâ­nești compoziții nemuritoare - Ci­prian Porumbescu. A moștenit sen­sibilitatea și aplecarea către muzică din familie, atât pe linie maternă, cât mai ales din partea tatălui, vrednicul și cunoscutul preot cărturar bucovinean Iraclie Porumbescu. El e cel care l-a contaminat de dragostea pentru limba română, pentru spiritul poporului, de melosul românesc, de frumu­se­țea frustă a cântecelor lăutarilor de la Stupca, dar și cel care i-a fost model și imbold în lupta pentru cauza românismului și pentru cultura națională.

Cunoscut în toată Bucovina drept un preot cu multă știință de carte, școlit în Cernăuții miezului fierbinte al veacului al XIX-lea, colaborator al Hurmuzăcheștilor și publicist apreciat, Iraclie Golembiovschi (Porumbescu) s-a născut la Sucevița, în 9 martie 1823. Tatăl, Atanasie (Tănăsucă) Golembiovschi, a fost pălimar la biserica din sat, iar mai apoi, vreme de câțiva ani, vornic al Suceviței. Mama, Varvara Crăciun, era de loc din Marginea.

În copilăria mică, Iraclie a învățat carte sub îndrumarea arhimandritului Ghenadie Platenchi, egumen la Mănăstirea Sucevița, pe care l-a urmat apoi și la Mănăstirea Putna. Acolo a învățat, din grija acestuia, cititul și scrisul, dar și muzica psaltică. A urmat cursurile școlii primare la Suceava, apoi a învățat la Lemberg și, după un episod de închisoare de șase luni, cauzat de faptul că a stat în gazdă cu un revoluționar polonez, și-a finalizat studiile la Cernăuți, mai întâi la Obergymnasium, unde l-a avut profesor, ca și Eminescu, pe Aron Pumnul, apoi la Institutul Teologic, între anii 1847 și 1850.

Încă din timpul studenției a scris poezii patriotice, dar și multe articole dedicate crezului național, pe care le-a publicat în ziarul „Zimbrul” sub numele Porumbescu, apoi a devenit secretar de redacție al ziarului cernăuțean „Bucovina”, tipărit între anii 1848 și 1850 de familia Hurmuzachi. Așa s-au consolidat prietenia și legătura cu frații Hurmuzachi, cei care au jucat un rol esențial în mișcarea națională din Bucovina. În casa acestora, tânărul Iraclie l-a cunoscut în 1848, pe când era refugiat la Cernăuți, pe Vasile Alecsandri. Într-un articol al său, intitulat „Amintiri despre Vasile Alecsandri”, publicat de Leonida Bodnărescu în volumul „Scrierile lui Iraclie Porumbescu”, părintele Iraclie amintea de îndemnul pe care Alecsandri i-l dăduse de a aduna folclor din satele bucovinene: „Cearcă și caută, ascultă și întreabă de tradiții între poporul din care trăiești și mai ales în care ca preot vei trăi. Tot din ce în ce mai mult te vei îndulci de mărgăritarele prețioase și într-adevăr fermecătoare ce le are poporul nostru strânse la sânul său. (...) Cel mai scurt cântec, cea mai mică poveste să nu o bagatelizezi, să nu o ignorezi, să o scrii; ele sunt ori frânturi din întreguri mai mari, ori conțin în sine un întreg sintetic”. Acest îndemn l-a urmărit întreaga viață și s-a transformat într-o preocupare permanentă și o dragoste deosebită pentru spiritul profund al poporului său.

A publicat mult în revistele vremii din Iași, Cernăuți, Budapesta, Bucu­rești, Sibiu, Suceava, Brașov. Mare parte din scrierile sale au fost adunate de George Tofan şi publicate, în 1898, în volumul „Scrierile lui Iraclie Porumbescu adunate şi însoţite de o schiţă biografică”, îngrijit de Leonida Bodnărescu și tipărit la Cernăuți.

Părintele Iraclie

La 20 august 1850 s-a căsătorit, în biserica de la Volovăț, cu Emilia Clodnițchi, soția grijulie și credincioasă, care avea să-i dăruiască nouă copii. O lună mai târziu ajungea la Șipotele Sucevei, un sat de huțuli din Munții Bucovinei, azi aflat pe teritoriul Ucrainei (raionul Vijnița, regiunea Cernăuți), unde avea să fie hirotonit preot. A slujit aici în două rânduri: în perioada 1850-1857 și în intervalul 1859-1865. La Șipote s-a născut, la 14 octombrie 1853, Ciprian Golembiovschi, cel rămas în istoria culturii române drept Ciprian Porumbescu. Tatăl, Iraclie, avea să-și schimbe definitiv numele din Golembiovschi în Porumbescu abia în 1881.

Doi ani, între 1857 și 1859, Iraclie Po­rumbescu a fost parohul comu­ni­tă­ții din Boian, un sat din apropiere de Cernăuți, astăzi tot parte a terito­riului ucrainean.

În 1865, întreaga familie s-a mutat la Stupca, în apropiere de Sucea­va, unde părintele Iraclie a slujit până în 1884. „Pe locul acestei biserici exista o biserică de lemn care a fost menționată prima dată pe la 1766. Pe când era părintele Iraclie paroh aici, a slujit în acea biserică de lemn care, pe urmă, când s-a ridicat aceasta nouă, de zid (1887- 1889, n.r.), a fost donată satului Lu­căcești, din apropiere. În 1884, la un an după moartea lui Ciprian, a fost numit paroh la Frătăuții Noi și a slujit acolo tot într-o biserică de lemn”, povestește părintele Leonte Galeș, actualul paroh de la Stupca.

Astăzi, din vechea biserică de lemn a satului a rămas, ca martor prețios, o Evanghelie cumpărată în timpul păstoririi lui Iraclie Porumbescu, conform unei însemnări pe care chiar el a făcut-o, pe una dintre pagini, la 1866: „Această Evanghelie s-au cumpărat Bisericei din Stupca de parochienii de-acolo Ilie Baciu, Dumitru Savu, Costan Bocanețiu și Nicolaiu Volsciuc - în anul 1866. Adeveresc Iraclie”.

Pe aceeași Evanghelie există și o altă mărturie-document, inedită. Este vorba despre însemnarea făcută de Iraclie Porumbescu zece ani mai târziu, în 1876, în ziua trecerii la Domnul a soției sale, Emilia Porumbescu: „La anulu 1876, în 24 Iuliu, în diua de s. m. m. Charitina, la 8 oare și jumătate seara, a răpăusat iubita mea soțiiă Emilia născută Clodnițchi în vârsta ei de 50 de ani și 2 luni, de hidropică peptală (apă la plămâni, n.r.). Fieă-i partea ei raiul! Iraclie Parochu”.

Și tot din vechea bisericuță de lemn a trecut în patrimoniul actualei biserici un alt document extrem de prețios - pomelnicul familiei Porumbescu, întocmit chiar de părintele Iraclie.

Și încă un martor mai povestește azi despre existența Porumbeștilor la Stupca. Este vorba despre căsuța care făcea parte, odinioară, din curtea casei parohiale în care au locuit părintele Iraclie, soția și copiii și în care s-a stins, în 1883, Ciprian.

Ultima parohie în care a slujit a fost cea de la Frătăuții Noi, unde avea să fie transferat în 1884 și unde avea să treacă la cele veșnice în 1896, fiind înmormântat sub strea­șina bisericuței de lemn în care slujise. Osemintele sale au fost strămutate apoi la Stupca și înmormântate alături de cele ale întregii familii.