„Omule, vrei să trăieşti mult, posteşte mult!”

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a Lăsatului sec de carne), marchează o tranziţie importantă pentru creştinii ortodocşi, săptămâna în care ieri am intrat având rolul de pregătire pentru perioada de post ce va urma. În această săptămână, creștinii sunt încurajați să intensifice rugăciunea, dar şi să se despartă de obiceiurile alimentare care implică carnea, pentru a se pregăti, atât spiritual, cât şi fizic, pentru Postul Mare. Astfel, pe lângă aspectele eshatologice pe care ni le înfăţişează lămurit pasajul evanghelic citit în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (Matei 25, 31-46), am fost invitaţi să renun­țăm treptat la unele obiceiuri alimentare, ca act de curățire și pocăință.

În lumea aceasta materialistă şi subjugată plăcerilor trupeşti, postul devine o necesitate tot mai acută, pentru că postul este, de fapt, jertfa noastră pe care o aducem cu inimă smerită lui Dumnezeu. Din nefericire, foarte mulţi dintre cei care se consideră credincioşi, nu văd postul ca pe o necesitate a curăţirii de patimi. Unii nu postesc deloc, iar alţii reduc postul la una, două sau maxim trei săptămâni. Parafrazându-l pe Sfântul Vasile Cel Mare, Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria spunea: „«Omule, vrei să trăieşti mult, posteşte mult!» Postul este maica sănătăţii şi lungimea vieţii. Iar în cuvântul IV în Hexaimeron zice pentru post: «Bucatele cele multe şi bucatele cele grase, neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar postului şi înfrânării, pururea îi urmează sănătatea»” (Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 10, p. 39).

Postul - temelie a virtuţii

Este ştiut faptul că nici Mântuitorul şi nici Sfinţii Apostoli n-au nesocotit postul, n-au pus la îndoială necesitatea şi valoarea lui. Însuşi Domnul a postit, rânduind postul între „faptele dreptăţii” (Matei 6, 1), alături de milostenie şi rugăciune. Apoi, din cele mai vechi scrieri aflăm că postul era o practică generalizată şi statornicită încă de la începuturile Bisericii. Din Didahie sau Învăţătură a Celor Doisprezece Apostoli aflăm despre postul creştin de miercuri şi vineri, postul fiind caracterizat drept „temelie a virtuţii”. „Posturile voastre să nu fie cu făţarnicii. Căci ei postesc lunea şi joia. Voi, însă, postiţi miercurea şi vinerea” (VIII, 1), (cf. Pr. prof. Vasile Mihoc, Lumina Evangheliei: exegeze la Evangheliile duminicale, Ed. Agnos, Sibiu, 2015, p. 413).

Contrariul postului este nemilostivirea faţă de aproapele, neînfrânarea, lipsa rugăciunii şi lăcomia pântecelui. Stăpânit de aceste patimi omul nu se poate gândi la pocăinţă, căci fără inimă zdrobită nu este posibil să se pocăiască cineva cu adevărat. Ceea ce zdrobeşte inima şi o face să se întristeze pentru păcatele cele multe este reducerea hranei şi a somnului şi curăţirea simţurilor prin rugăciune. De aceea, creştinii nu ar trebui să se lase conduşi de duhul lumii acesteia pentru a-şi satisface în mod egoist unele pofte trupeşti. Duhului consumist din societate ar trebui să i se opună duhul ascetic colectiv, care nu este destinat doar mediului monahal, ci tuturor mădularelor Bisericii lui Hristos. Or, în această perspectivă se încadrează şi postul, cu majore implicaţii benefice, atât în viaţa spirituală, cât şi în cea pământească. De ce? Pentru că nu vorbim de o simplă dietă, de evitarea anumitor alimente, ci de o angajare a omului întreg, trup şi suflet, într-un urcuş duhovnicesc ce presupune deodată abstinenţă şi rugăciune, pocăinţă şi smerenie.

Părinţii Bisericii au vorbit frecvent despre importanța postului în viața creștinului. Postul este un mijloc de curățire a sufletului de patimi, ajutând creștinul să își stăpânească dorințele pătimaşe și să se apropie de Dumnezeu. În acest sens, postul nu este doar abstinență de la mâncare de dulce, ci și un act de pocăință și de curăţire a gândurilor și simțurilor. Postul ajută la cultivarea virtuţilor precum: răbdarea și smerenia. Prin abținerea de la plăcerile trupului şi în conlucrare cu harul dumnezeiesc, omul devine capabil să trăiască în acord cu voia lui Dumnezeu. Totodată, postul este un act de iubire față de Dumnezeu, un mijloc prin care creștinii își exprimă recunoștința față de darurile divine și dorința de a se apropia de Hristos. De aceea, postul nu trebuie văzut nicidecum ca o povară, ci ca o oportunitate de a întări legătura cu Dumnezeu.

În timpul postului trupul se abține de la hrană, iar sufletul trebuie să se abțină de la orgoliu și mândrie. De aceea, prin post creștinul învață să fie mai smerit și să își controleze dorințele egoiste. O importanţă deosebită o are în timpul postului ajutorarea celor săraci și nevoiași. Sigur că aceasta ar trebui să caracterizeze viaţa creştinului în integralitatea ei. Însă mai ales în post trebuie să avem în vedere îngrijirea celor care au nevoie de ajutorul nostru, arătând astfel iubirea și compasiunea față de semeni. În concluzie, postul nu este doar o practică externă, ci un act interior profund, care trebuie să conducă la mântuire. Postul este cale spre mântuire, un mijloc prin care creștinul se poate întoarce către Dumnezeu, curățindu-și sufletul și trupul.

În final, propun lecturarea unui fragment dintr-un cuvânt al Sfântului Cuvios Cleopa de la Sihăstria, despre importanţa postului: „N-au postit apostolii Petru şi Pavel şi cei 12 când au plecat la propovăduire? N-aţi auzit ce zice Pavel? În post, în foame, în sete, în frig, în golătate. Care dintre Apostoli n-a postit, care dintre cuvioşi, care dintre sfinţi? Iar astăzi sunt mii şi zeci de mii de creştini care nu mai postesc şi nici nu se mai tem că smintesc pe alţii. Mănâncă tatăl de faţă cu femeia şi cu copiii de dulce, sau mănâncă mama de dulce de faţă cu copiii care trebuie crescuţi în frica de Dumnezeu (...). Vai de noi şi de noi. Am ajuns mai rău decât butucii cei nesimţitori, mai rău decât păgânii, că numai numele de creştin îl mai purtăm. Am ajuns cum a prorocit Pavel, marele luminător al lumii: În vremea aceea vor avea numai chipul bunei credinţe, dar puterea ei o vor tăgădui” (Ne vorbeşte Părintele Cleopa, 11, p. 32).