Sfertul de secol ce separă domniile lui Ludovic al XVI-lea şi Ludovic al XVIII-lea nu are egal în istoria Franţei, puţine perioade din istoria Europei fiindu-i pe măsură. Eveniment major și fondator al istoriei moderne, generator de mari schimbări în Europa, și chiar în întreaga lume, Revoluția Franceză este o perioadă de răscruce a omenirii, fiind se pare subiectul istoric despre care s-a scris cel mai mult de atunci încoace.
Poate cea mai cutremurătoare experiență social-politică încercată până în secolul nostru, Revoluţia Franceză nu trebuie văzută ca un eveniment monolit, ci mai degrabă precum un fluviu unic, dar cu mulți afluenţi și cu un curs destul de sinuos, având curenţi care au ajuns să se împotrivească până şi mersului înainte al societăţii. Prin Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului (document care se află şi la baza Declaraţiei universale a ONU din 1948), Revoluţia Franceză a deschis drumul spre un nou umanism, ce are la bază luminile rațiunii, repere care vor fixa bazele societății moderne. De-a lungul istoriei sale, Franţa a făcut experiența multor sisteme de guvernare. A trecut succesiv de la monarhia absolută, bazată pe principiul de drept divin (Ludovic al XVI-lea a fost ultimul reprezentant al Absolutismului), la monarhia constituţională, după model britanic, devenind mai apoi republică, sistem care avea la bază, în teorie, libertatea şi egalitatea tuturor cetăţenilor.
Viața Franței în secolul al XVIII-lea
A începe firul istoriei Revoluţiei Franceze cu anul 1789 înseamnă a te mulţumi cu un efect fără cauză. Pentru a-i înțelege rădăcinile trebuie să sapi mai adânc, cântărind cu înțelegere viața istorică însăși a acestui teritoriu cu o limbă de mare frumusețe și impact pe plan european. De mai bine de două secole, interpretarea istorică consideră drept sursa Revoluţiei Franceze fie Renaşterea sau Reforma, fie prăbuşirea financiară a regatului francez sau concurenţa ori acordul comercial cu Anglia, fie uneltirile dinastice şi „complotul de familie” austriac la Curtea Franţei, scrie Nicolae Liu într-un amplu studiu dedicat acestei pagini tulburătoare a istoriei.
Când aruncăm o privire asupra istoriei Europei secolelor XVII-XVIII, e imposibil să nu recunoaştem faptul că Franţa se afla în fruntea civilizaţiei europene.
Franța secolului al XVIII-lea era, de departe, prima putere a lumii occidentale. Populația ei, egală cu cea a restului Europei apusene, veniturile sale, duble față de cele ale Imperiului habsburgic și triple față de cele ale Prusiei și Rusiei. Puternic organizat grație unei administrații competente, regatul Franței s-a bucurat de o activitate economică foarte importantă, fiind realmente prima putere din lumea civilizată a acelui veac. Poziția ei de frunte se explică într-o mare măsură și prin rolul jucat de limba și de intelectualii săi.
Deși cu urmări adânci pentru întreaga Europă, Revoluția Franceză nu a fost o mișcare de pionierat. Revoluția coloniilor engleze din America, cu puțin după 1763, a constituit punctul de plecare pentru revoluțiile din Elveția, din Țările de Jos și din Irlanda, izbucnite în perioada 1787-1789, mai apoi ajungând și în Franța, de unde a revenit în Țările de Jos și s-a extins în Germania renană, în Elveția și Italia. Pretutindeni Europa era în mișcare și, cu toate că proclamarea republicii și execuția lui Ludovic al XVI-lea au temperat entuziasmul prorevoluționar, aceste mișcări au continuat până la sfârșitul secolului. Agitația nu avea doar conotație politică, ci și socială, de observat revoltele salariaților și ale micilor meșteșugari, care iau cu asalt reședințele celor bogați.
Societatea și clasele ei
Societatea franceză a secolului al XVIII-lea era împărțită în ordine sau stări. Prima stare aparținea clerului, nobilimea ocupa cea de-a doua stare, cea de-a treia cuprinzând restul populației, alcătuită din burghezime, țărani și muncitori urbani.
În saloane, în academii, clerul și nobilimea reprezentau o parte considerabilă a societății luminate. Membrii stării a treia abia dacă depășesc o treime din membrii Academiei, meșteșugarii și marii comercianți reprezentând doar o minoritate restrânsă.
Economia, în plină înflorire, era profitabilă în esență pentru burghezime, ceea ce face ca rolul economic și social al acesteia din urmă să crească. Rolul său în viața politică și administrativă scade însă în favoarea nobilimii. Începând din 1781, cei care voiau să ocupe funcția de ofițer trebuia facă dovada unei ascendențe de patru generații nobiliare. Lipsiți deseori de puterea financiară a burghezilor, nobilii încearcă să-și sporească și ei veniturile prin intermediul funcțiilor ocupate, ceea ce dă naștere la conflicte cu țăranii lipsiți tot mai mult de pământ și de cele necesare traiului. „Foamea de pământ” a țăranilor și „foamea de putere” a burghezilor vor face ca ambele grupări sociale să se unească împotriva nobilimii care încerca să monopolizeze funcțiile din stat. Această alianță a burghezimii cu țărănimea constituie una dintre particularitățile Revoluției din Franța față de alte mișcări europene de acest gen.
Ideologia secolului al XVIII-lea, și implicit a Revoluției Franceze, este ideologia burghezilor intelectuali.
Declinul financiar
Timpul Revoluției Franceze a reprezentat un punct de tensiune extremă, atât politică, socială și religioasă, cât și economică, ultima treime a secolului al XVIII-lea putând fi numită perioada crizei franceze. Criza nu a fost doar economică și administrativă, ci mai ales financiară. Până în 1756, finanțele Franței se aflau într-o stare relativ bună, dar Războiul de Șapte Ani a determinat un deficit foarte grav, care nu a mai putut fi acoperit. Războiul de independență american va mări și mai mult acest deficit.
În 1786, Guvernul, care nu se mai bucura de încrederea creditorilor, se găsea în fața unei alternative: falimentul sau aplicarea de reforme. În 1788, deficitul bugetar era de 125.982.131 de livre, iar eșecul adunării notabilităților și consecințele sale parlamentare au marcat începutul Revoluției din Franța.
În 1789, Franța era împărțită administrativ în 35 de provincii, 135 de dioceze, 38 de regiuni militare, 34 de généralités și 13 parlamente.
Regele Ludovic al XVI-lea, deși bine intenționat, nu-și cunoștea mai deloc țara și poporul. Se pare că a părăsit o singură dată zona Paris-Versailles înainte de revoluție, astfel încât reformele majore riscau să fie împiedicate mai degrabă de pasivitatea regelui decât de opoziție. Căsătorită cu regele Ludovic al XVI-lea la vârsta de doar 15 ani, regina Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei, va muri în 1793, prin ghilotinare, în toiul revoluției. Poreclită și „Madame Deficit” pentru datoriile acumulate la jocurile de noroc, Maria Antoaneta era detestată de popor din cauza exceselor și aroganței sale.
În orașe, dar mai ales la Paris, numărul celor care pierduseră afecțiunea față de slujbele Bisericii Romano-Catolice ajunsese la cote nemaiatinse.
Biserica însăși și-a subminat forța de rezistență, proclamând, în 1773, dizolvarea Ordinului „Compagne de Jésus”. Iezuiții, prin Dicționarul de la Trévoux și prin Jurnalul de la Trévoux, apărau catolicismul și știuseră cum să-i critice pe filosofi. În ajunul anului 1760, ei dispăreau, în Europa Occidentală, din aproape 600 de colegii și din 200 de seminarii, în care studiau zeci de mii de studenți, dispariția ordinului înrăutățind și mai mult condiția Bisericii Romano-Catolice.
Lacrimile unei societăți agrare
Economia europeană din secolul al XVIII-lea rămâne o economie agrară, iar puterea de cumpărare a țăranilor scade treptat în cea de-a doua jumătate a secolului. Țărănimea ajunge să cheltuiască mai mult de jumătate din veniturile lunare pentru hrană, bazată și ea pe cereale. Prețurile cresc mult mai mult decât salariile, ceea ce îngenunchează această pătură socială, ajungându-se în aprilie-mai 1775 la „războiul făinii”.
În jurul anului 1780, agricultura reprezenta, în Franța, între 70% și 80% din venitul național, în vreme ce în Marea Britanie acest domeniu aducea mai puțin de 50% din venituri. Randamentul agricol era mic, ogoarele lăsate pârloagă erau numeroase, iar ustensilele agricole erau încă destul de primitive. În perioadele cu recolte slabe, cantitatea de grâne de pe piață se micșorează drastic, aducând o creștere brutală a prețurilor. La Paris de pildă, în iulie 1789, prețul grâului a crescut cu 50% față de cel din 1787 tocmai din cauza câtorva ani succesivi cu eșecuri în agricultură.
În 1785, crescătorii de animale au suferit o lovitură grea, o epidemie făcând ca jumătate din animalele lor să moară, ceea ce a dus la o scumpire exagerată a lânii. La aceasta se adaugă abundența de vin din 1788, care a făcut să-i scadă foarte mult prețul, sărăcind și mai mult țărănimea.
Dacă dezvoltarea agricolă stagnează în această perioadă, nu putem spune același lucru despre industrie. Tehnica mecanică apare întâi în industria textilă, iar în jurul anului 1785, grație lui Watt, mașina cu vapori începe să fie folosită în mod curent, în acest domeniu Anglia având un avans considerabil față de celelalte națiuni ale Europei. Dacă în Anglia se dezvoltă mai mult industria de prelucrare a bumbacului, Franța va dezvolta mai mult industria lânii. Chiar dacă în Franța producția industrială evoluează mult între 1750 și 1780, nu putem încă vorbi despre o revoluție industrială, cum este cazul când vorbim despre Anglia, care în 1770 producea 8.000.000 tone de cărbune anual, pe când producția în Franța se ridica doar la 700.000 de tone.
În 1786 apare o criză și în industria textilă. Lipsa de vânzări încetinește producția, accentuând șomajul. Recolta agricolă din 1788 este catastrofală, ceea ce atrage o creștere considerabilă a prețurilor. Subproducția agricolă implică o subproducție industrială, pâinea constituind uneori unicul aliment al săracului. Creșterea prețului pâinii duce la scăderea cumpărării produselor textile și, implicit, la reducerea producției materialelor textile, care pare să se fi diminuat cu aproape 50% în iarna 1787-1788 și în iarna 1788-1789. Mulțimea săracă, redusă la vagabondaj și cerșetorie, va fi gata să se revolte.
Se practică tot felul de accize (aides), până și sarea fiind impozitată (gabelle = taxă pe sare).
Aristocraţia îşi apără privilegiul de a fi scutită de impozitul pe proprietate (taille). Povara fiscală este suportată în primul rând de clasele cele mai sărace, țărănimea ajungând să plătească taxe până la 70% din venituri.
Starea lucrurilor nu se va schimba în bine nici după câțiva ani de la izbucnirea revoluției.
La 25 iunie 1793, prezentând petiţia cordelierilor, Jacques Roux avea să definească țărănimea astfel: „Un popor imens, fără pâine, fără haine”.
Nașterea unei alte epoci
Începutul propriu-zis al revoluției din 1789 îl constituie reunirea Adunării Stărilor Generale şi căderea Bastiliei, revolta terminându-se cu adevărat după 10 ani, cu lovitura de stat din 9 noiembrie 1799 a lui Napoleon Bonaparte. În faţa cererilor nobilimii şi a provinciilor, regele Ludovic al XVI-lea convoacă Adunarea Stărilor Generale pentru mai 1789, lucru ce nu se mai întâmplase din 1614. Perspectiva acestei adunări a reaprins conflictul de interese dintre nobilime şi a treia stare (burghezimea). Primele două stări nu reprezentau la un loc decât 2% din populaţie, iar burghezia deţinea o parte tot mai importantă din bogăţia ţării. După modelul din 1614, fiecare stare ar fi trebuit să fie reprezentată de un număr egal de deputaţi. A treia stare a cerut dublă reprezentare, obţinând un număr mai mare de reprezentanţi decât celelalte două.
La 5 mai 1789, în mijlocul a numeroase festivităţi, Adunarea Stărilor Generale se deschidea în Palatul regal de la Versailles. Regele a dorit să impună votul colectiv, astfel încât majoritatea avută de a treia stare să devină inutilă, votul acestei stări ar fi cântărit exact la fel ca şi cel al fiecăreia dintre celelalte două stări.
Are loc o critică radicală a stării de fapt din partea enciclopediştilor şi a lui Voltaire, iar rostirea de sloganuri despre libertate şi egalitate influenţează opinia publică.
La 17 iunie, în urma eşecului tentativelor de reconciliere între stări, reprezentanţii celei de-a treia stări s-au declarat ca fiind Adunare Naţională, fără ordine, ci a poporului. Celelalte două ordine au fost invitate să adere, dar noua adunare şi-a exprimat clar intenţia de a se ocupa de naţiune, cu sau fără ele. Ziua Naţională a Franţei, 14 iulie, comemorează căderea, în 1789, a închisorii Bastilia. Cu toate că în închisoare nu se găseau decât șapte prizonieri, Bastilia a devenit simbolul a tot ceea ce fusese detestabil în vechiul regim.
La 4 august, Adunarea Naţională a abolit feudalismul, ştergând privilegiile primelor două stări, anulând ordinele, precum și drepturile speciale ale oraşelor şi provinciilor. Din noua societate era exclus privilegiul, forma veche de libertăţi, astfel că egalitatea juridică devenea regula şi cadrul pentru noua libertate. Adunarea a înlocuit provinciile istorice cu 83 de departamente, administrate uniform şi aproximativ egale între ele, în teritoriu şi populaţie. La 26 august, Adunarea a publicat Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, în care idealurile revoluţionare sunt rezumate în formularea „Libertate, Egalitate, Fraternitate“.
„Revoluţia s-a aşezat pe principiile pe care am început-o: ea s-a încheiat!”
În septembrie 1791, după o tentativă de fugă în străinătate, regele revine și acceptă să împartă puterea cu Adunarea Legislativă, structura politică luând forma unei monarhii constituționale. Regele își va păstra dreptul de veto şi cel de alegere a miniştrilor, Adunarea legislativă împărțindu-se în mai multe facţiuni: monarhiştii, republicanii liberali (girondinii) și republicanii radicali (iacobinii). În anul 1792, izbucnește războiul dintre Franța, Austria și Prusia, iar Franța este proclamată „Patrie în primejdie”. Regele Ludovic al XVI‐lea încearcă să fugă din țară, dar este prins, judecat și condamnat la moarte prin ghilotinare, în ianuarie 1793. A urmat „Marea teroare”, convenția iacobină fiind considerată cea mai dură perioadă a revoluției. Acum au fost luate măsuri aspre asupra tuturor acelora care se opuneau revoluției, liderul iacobinilor fiind Maximilian Robespierre, fiind ghilotinat el însuși mai apoi. În timpul convenției iacobine au fost înființate Tribunalul Revoluționar, Comitetul Siguranței Generale, Comitetul Salvării Publice.
Suprimarea bugetului acordat cultelor a pregătit separarea Bisericii de Stat, confirmată la 21 februarie 1795. La 22 august 1795 se adoptă o nouă Constituţie, prin care se conferă puterea executivă unui Directorat compus din cinci miniştri. Puterea legislativă va fi împărţită între două camere: Consiliul Bătrânilor, cu 250 membri, şi Consiliul celor 500. Directoratul va stabiliza bulversările anilor precedenţi, iar succesele revoluţiei vor inspira războaie de cucerire și răspândirea idealurilor revoluţionare în întreg restul Europei.
Câteva luni de la intrarea sa în funcţiune, Directoratul oferă lui Bonaparte comanda unei campanii militare în Italia, între martie 1796 şi octombrie 1797, care a permis tânărului general să câştige popularitate. Înfrângerile militare din vara anului 1799, dificultăţile economice şi agitaţia socială au determinat lovitura de stat a generalului Bonaparte, din 9 noiembrie (18 brumar), prin care Directoratul a fost înlăturat. Noua Constituţie instaura Consulatul, organism în care Bonaparte a avut putere dictatorială. Deviza republicană devine „Libertate, Egalitate, Proprietate“, iar la 15 decembrie 1799, prim-consulul Napoleon Bonaparte, prezentând francezilor noua Constituţie, proclamă: „Cetăţeni, revoluţia s-a aşezat pe principiile pe care am început-o: ea s-a încheiat!”
