Istoria și dăinuirea Mănăstirii Țigănești

Mănăstirea Țigănești este situată la 37 km de București, aproape de limita de nord a județului Ilfov, pe un podiș înconjurat de lacul Bălteni, învecinându-se cu localitățile Ciolpani, Țigănești și Piscu. Așezare monahală din secolul al XVIII-lea, mănăstirea de călugărițe nu este un ansamblu arhitectural de cetate, ci are forma unui mic sătuc de case, în care maicile duc o viață monahală de sine.

Începuturile aşezământului monahal de la Țigănești sunt prea puţin cunoscute. Probabil, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea a luat fiinţă aici un schit, presupunere bazată pe fap­tul că în incinta mănăstirii se află o lespede de piatră ce poar­tă înscris pe ea anul 1752. În acea vreme, regiunea făcea par­te din marele codru al Vlăsiei, ce oferea un loc ideal de re­fu­giu şi reculegere pentru călugă­rii pustnici care vor fi ridicat aici o mică bisericuţă de lemn, alături de cele deja existente la Bălteni, Turbați, Snagov și Gruiu.

Referitor însă la începuturile aşezării monastice de la Ţigăneşti, se pare că cel mai vechi document identificat până în prezent datează de la 1 august 1776, deci din vremea primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti. Este vorba despre un act de vânzare al lui Paraschiv Căplescu prin care acesta vinde moșia Țigănești din districtul Ilfov „sfinției sale părintelui Hrisant egumenul”, aflat pe moșia sa de aici. Pustnicia care a precedat Mănăstirea Ţigăneşti de mai târziu a trecut prin transformări, deoarece la data de 5 iulie 1780 o găsim organizată în schit cu stareţ şi averi proprii.

Pomelnicul mănăstirii începe cu Mihai Viteazul și Stanca Doamna. Se crede că a existat aici o așezare monahală, încă de la începutul sec. al XVII-lea. Numele mănăstirii vine de la donatorul terenului, Matei Țigănescu.

Înființarea mănăstirii de călugărițe

Începând cu anul 1805, din inițiativa Mitropolitului Dositei și cu acordul lui Constantin Ipsilanti, aici ia ființă o mănăstire de maici prin aducerea călu­gărițelor de la schiturile ­Tur­bați-Ilfov și Hagi-Dima (Schitul Maicilor, din București), împreună cu bunurile lor, iar călugării sunt mutați la Mănăstirea Căldărușani. Noul așezământ este dat sub duhovnicească povățuire și ocârmuire starețului de la Mănăstirea Căldărușani. Prin același înscris din anul 1805, Mitropolitul Dositei sta­bilește reguli de viețuire a maicilor, cât și sursele de venituri ale mănăstirii necesare între­ținerii. În următorii ani, mănăstirii i-au fost donate diferite moșii, dar la scurt timp după Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a cerut inventarierea averilor mănăs­tirești, iar prin decretul emis în decembrie 1863 o mare parte a averilor mănăstirești sunt trecute în proprietatea statului. Mănăstirea număra, în anul 1864, 209 maici și 58 de surori care trăiau în 132 de clădiri ce constituiau ansamblul mănăstirii.
În anul 1864, când Alexandru Ioan Cuza emitea o serie de legi și decrete ce vizau printre altele reorganizarea școlilor, a bibliotecilor, la Mănăstirea Țigănești a luat ființă o școală primară pentru copiii din sat, care a funcționat până în anul 1871, iar primul dascăl a fost monahul Dometian Pisone.

În Războiul de Independență din anul 1877, s-au trimis de la Mănăstirea Țigănești 15 că­lu­gă­ri­țe în rândul Crucii Roșii, care au servit la îngrijirea bolnavilor și a răniților, iar maicile rămase au confecționat haine pentru ostași și pansamente pentru răniți. Aceste acte de caritate s-au repetat și în timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, maicile servind pe front și ajutând cu donații pe combatanți. Imediat după al Doilea Război Mondial, la Țigănești a luat ființă un orfelinat pentru fetițele rămase fără părinți, acestea fiind îngrijite de maicile mănăstirii. În anul 1926, în Mănăstirea Țigănești se găseau 170 de călugărițe și 16 surori.

Pe lângă slujbele bisericești de zi și de noapte, ocupația era lucrul de mână din care își duceau existența. Vestitul mohair de Țigănești a făcut faima mănăstirii. Aici s-au făcut și diferite obiecte de lenjerie fină și dantelărie. Patriarhul Miron Cristea a înființat aici, în anul 1923, un atelier pentru lucrat covoare persane și chilimuri. Atelierul a devenit o adevărată școală a artei țesutului, a tradiționalelor scoar­țe cu motive populare olte­nești și a tehnicii de lucru a covoarelor persane. Din anul 1948, Patriarhul Justinian trece atelierele în administrația patriarhală, înfiin­țându-se și Secția de broderie artistică eclesială pentru realizarea de veșminte preoțești, țesături și broderii liturgice. Atelierele funcționează și astăzi, fiind o secție din cadrul Atelierelor Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, unde se realizează croitorie, țesături, broderii și tricotaje liturgice.
În urma Decretului 410 din 1958, monahiile sub 50 de ani au fost scoase cu forța din mănăstire, dar cu timpul, o parte din că­lu­gărițe s-au întors și rânduiala mănăstirii și-a urmat cursul de rugăciune și de muncă.

Arhitectură și restaurare

Ansamblul arhitectural al mănăstirii cuprinde biserica centrală, având hramul „Adormirea Maicii Domnului", ridicată în anul 1812, cu ajutorul banului Radu Golescu, al logofătului G. Florescu și al arhimandritului Dositei, starețul de atunci al Mănăstirii Căl­dărușani, în locul bisericii de lemn. În anul 1817 au fost ridicate biserica cimitirului, cu hramul „Sfânta Treime~, și bolnița, de către logofătul bisericesc Nicolae Bâscoveanu. Din ansamblul Mănăstirii Țigănești mai fac parte și clădirea stăreției, a cărei construcție s-a realizat în anul 1817, dar care a suferit, în timp, la fel ca și celelalte construcții, mai multe reparații, refaceri și amenajări, ultimele în perioada 1967-1987. Tot atunci s-au ridicat trapeza și bolnița. Vechile chilii ale maicilor datează și ele din aceeași perioadă, dar aspectul lor actual este datorat ultimelor reparații, efectuate în timpul Patriarhului Justinian.
Biserica mare are pe fațadă medalioane realizate în mozaic între anii 1985 și 1986 de către Gheorghe Răducanu. Pictura originală nu s-a păstrat. În anul 1895, la 10 iulie, pictorul Gheor­ghe Stoenescu din Pitești a terminat de pictat și montat noul iconostas. În anul 1911, s-au efectuat noi reparații la clădire, precum și o nouă spălare a picturii, prilej cu care s-au făcut și anumite corecturi, operațiune realizată de Pan Ioanid.
Cea mai amplă intervenție asupra picturii a avut loc în anul 1929 și s-a datorat pictorului Dimitrie Belizarie, cunoscut pictor de biserici din prima jumătate a veacului trecut. Repictarea întregii biserici capătă acum o decorație murală somp­tuoasă, sobră, cu tematica tra­dițională a iconografiei bizantine în care se resimt însă influențe apusene în stilul și maniera de executare.
Cu prilejul restaurării efectuate între anii 1985 și 1987, au avut loc intervenții și la nivelul decorației picturale, în urma cutremurului din 1977, soții Gheor­ghe și Valeria Trâșculescu fiind solicitați pentru aceasta.
În turnul-clopotniță se află trei clopote mari, unul mic și un ceas cu două cadrane, adus din Germania în 1911, al cărui mecanism cântărește 1.320 kg.