Cu mulți ani în urmă, aflându-mă într-o cameră a institutului care găzduiește marele radiotelescop de la Effelsberg, priveam prin fereastră la antena cu diametrul de 100 m, cea mai mare antenă mobilă din
Istorie și legende în nisipul Egiptului
Valea Regilor, un loc din Egipt care, dacă nu ar fi existat, cel mai probabil ar fi fost creat de imaginația regizorilor de filme de aventuri. Pentru arheologi, ce poate fi mai impresionant decât un spațiu cumva restrâns, plin de morminte străvechi ale faraonilor care odinioară se proclamau atotputernici? Iată un tablou succint din istoria acestei văi egiptene.
Timp de aproape 500 de ani, între secolele 16 î.Hr. și 11 î.Hr., într-o vale situată pe malul de vest al Nilului, în dreptul vechiului oraș Theba (astăzi Luxor), au fost înmormânțați faraoni și înalți demnitari ai imperiului de atunci, împreună cu comorile lor.
Cercetarea arheologică a prețioaselor morminte a început la sfârșitul secolului al XVIII-lea, perioadă când cele mai multe fuseseră deja descoperite și prădate de hoți. Chiar și așa, descoperirile au devenit de notorietate, cum ar fi de exemplu Mormântul lui Tutankamon, descoperire petrecută în anul 1922 și care a aprins imaginația și aviditatea pentru comori arheologice a cercetătorilor din întreaga lume.
Sub domnia lui Ahmose I (1550 î.Hr. - 1525 î.Hr.), un mare pericol s-a abătut asupra Egiptului. O populație migratoare, hicsoșii - despre care nu se știe cu precizie de unde veneau, bănuielile istoricilor fiind că ar fi fost de origine semită sau indo-europeană - a năvălit în Egipt, cu arme noi la acea dată, care de luptă și arcuri cu săgeți. Egiptenii au reușit să-i înfrângă pe hicsoși și de atunci au început construcția de morminte grandioase, pe măsura puterii faraonilor. S-au ridicat morminte în Valea Regilor, începând cu anul 1539 î.Hr. și până în 1075 î.Hr., până la un număr de 63, în unele dintre ele găsindu-și odihna soții și copii ai faraonilor.
„Marele Câmp” egiptean
Mărturii despre interesul pentru această vale ne vin încă de la scriitorii Strabo (sec. I î.Hr.) și Diodorus (sec. I d.Hr.), care afirmau că numărul mormintelor este de 47 și doar 17 erau pe atunci vandalizate. În morminte au fost găsite și inscripții lăsate de vizitatorii din diverse perioade, în limbile greacă, latină, feniciană sau cipriotă.
Prima hartă modernă a zonei a fost făcută în anul 1743 de către Richard Pococke; până la călătoria în Egipt a preotului francez iezuit Claude Sicard, în 1726, nici nu se știa exact unde este orașul Theba, fiind confundat cu orașul Memphis.
Campania lui Napoleon în Egipt, care avea să lase și o urmă cât se poate de materială, vizibilă până în zilele noastre (soldații francezi au distrus cu tunul nasul Sfinxului), a dus la crearea de hărți cu amplasarea mormintelor cunoscute și pentru prima dată a fost cercetată Valea de Vest, unde s-a descoperit mormântul lui Amenhotep al III-lea (un faraon cu o domnie îndelungată, de aproximativ 38 de ani, între 1391 şi 1353 î.Hr./sau 1388-1350 î.Hr., nu se știe cu precizie).
Orientalistul francez Jean-François Champollion (1790-1832) a reușit, grație cunoștințelor sale în domeniul limbilor orientale, în special al limbii copte, să descifreze hieroglifele, un vis măreț al savanților acelor timpuri. Această descifrare a hieroglifelor a deschis interesul pentru cercetarea zonei Văii Regilor. Activitatea lui Champollion nu s-a limitat la studiul hieroglifelor, el a mers și pe teren, împreună cu Ippolito Rosellini și Nestor L’Hôte, în cadrul unei expediții franco-toscane. Timp de două luni au vizitat 16 morminte, au descifrat inscripțiile de pe acestea și au aflat cui aparțin. Decorațiunile unuia dintre morminte au fost luate și duse la Muzeul Luvru.
Italianul Giovanni Battista Belzoni a făcut câteva descoperiri importante - mormântul lui Ay, în anul 1816, și mormântul lui Seti I, în anul următor, iar aceste descoperiri l-au făcut să se hazardeze în declarația că... nu mai e nimic de găsit în Vale. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de o atenție sporită pentru conservarea comorilor istorice găsite în morminte. Serviciul de antichități egiptene, condus de Auguste Mariette, a dat tonul unor noi cercetări ce au dus la descoperirea altor 16 morminte. Una dintre schimbările la vârful acestui organism - renumirea lui Gaston Maspero ca șef al serviciului - a dus și la numirea în funcția de inspector-șef a lui Howard Carter (1874-1939), care a făcut mai multe descoperiri, cea mai cunoscută fiind Mormântul lui Tutankamon.
Începutul secolului XX a însemnat noi cercetări în Vale, cu câteva descoperiri care i-au făcut pe specialiști să creadă că asta e tot. Printre ele se afla și o cameră mortuară, care la momentul descoperirii ei s-a crezut că este a faraonului Tutankamon. Însă această descoperire cu aură de mister și blesteme străvechi avea să mai aștepte un pic.
Arhitectura mormintelor s-a modificat pe parcursul dinastiilor succedate la conducere. În prima fază, coridorul care ducea la morminte făcea un unghi de 90 de grade, iar mai târziu constructorii au optat pentru un coridor drept. Un alt element comun mormintelor era puțul, care avea o cameră separată și prin care vechii egipteni credeau că sufletul faraonului poate părăsi mormântul.
Multe dintre obiectele de aur cu care au fost înmormântați faraonii de-a lungul secolelor au fost furate de spărgătorii de morminte, însă ce nu au putut fura și a ajuns până la noi este frumusețea deosebită a decorațiunilor acestora. În picturi impresionante sunt expuse toate credințele egiptenilor acelor timpuri, cum vedeau ei călătoria în lumea de dincolo a sufletului faraonului, pe care îl considerau un zeu pe pământ.
Nu se poate vorbi despre mormintele faraonilor fără a-l aminti pe cel mai cunoscut: băiatul faraon Tutankamon, care s-a născut în anul 1341 î.Hr., a `reînscăunat” vechii zei ai Egiptului (în principal pe zeul Amon), după ce tatăl său deviase de la linia tradițională, a dărâmat templele închinate zeului Aton (primul nume al lui Tutankamon a fost Tutankanton) și a folosit blocurile de piatră la alte construcții. A murit tânăr, la 19 ani, ucis, după cum au arătat cercetările cu raze X făcute asupra mumiei sale în anii 1969 și 1986. În cursul acestor cercetări cu mijloace moderne au apărut unele fracturi făcute, se pare, de cercetările echipei descoperitorului mumiei, Howard Carter, dar și un cheag de sânge la cap, posibil rezultat al unei lovituri mortale.
Tutankamon și avertizarea sa
În perioada de după descoperirea lui Carter a făcut vâlvă un presupus blestem al Faraonului, care ar fi dus la moartea tuturor celor care au participat la deschiderea mormântului și la cercetarea mumiei lui Tutankamon. Date însă arată că a fost o știre bună, care a făcut vâlvă și atât. Deschiderea mormântului a avut loc în anul 1922, iar sponsorul lucrărilor a fost Lordul Carnavon. Acesta a fost chemat din Anglia în Egipt pentru a asista la deschiderea mormântului, pe 27 noiembrie, unde a fost înțepat de o insectă. Lordul a murit în Anglia, câteva luni mai târziu. Morțile celor care au asistat, petrecute într-o perioadă de timp de 20 de ani, nu par a fi fost provocate de blestemul scris la intrarea în mormânt: `Moartea îi va secera pe cei care vor tulbura liniștea faraonului”.