Lainici, galerie a sfinţeniei şi odă a isihasmului

Doi oameni charismatici în domeniile lor, maestrul Grigore Popescu-Muscel şi profesorul universitar Mihail Diaconescu, şi-au unit competenţele pentru o publicaţie de excepţie. Este vorba de monografia "Lainici. Capodoperă a artei româneşti şi europene", Bucureşti, Editura Evanghelismos, 2011, 259 ş- 263ţ pagini cu minunate ilustraţii color.

Cum tema fundamentală a cărţii o constituie viaţa şi străfulgerările duhovniceşti de care s-a învrednicit Sfântul Cuvios Irodion, stareţul de la Lainici, este şi firesc ca ea să înceapă cu câteva date istorico-arheologice despre această chinovie şi despre cei care s-au nevoit cândva aici. Toate marile evenimente de trecere prin vreme, de trăiri singulare, de reuşite şi de poticneli constituie cronica pictată a isihiei, care a strălucit mai multe veacuri într-adevăr, Mănăstirea Lainici ajunge în istorie ca o răsfrângere spirituală a isihiei instituţionale a Sfântului Nicodim de la Tismana (1340-1406). Cel mai vechi lăcaş de cult din amintita ctitorie de mai înainte are hramul "Intrarea Maicii Domnului în biserică" şi a fost sfinţit în anul 1817. Cel de-al doilea, o adevărată catedrală, cu demisol, cinsteşte hramul Izvorul Tămăduirii şi îşi are începutul după anul 1990.

Aceasta din urmă a fost menită unei binecuvântări unice, fiind încredinţată penei de aur a pictorului Grigore Popescu-Muscel şi a soţiei sale, pictoriţa Maria Popescu Dragomir.

Pe lângă repetatele devastări şi prădăciuni suferite de la incursiunile turcilor de peste Dunăre, Mănăstirea Lainici a mai fost profanată de trupele germane în 1916 şi de nelegiuirile regimului comunist ulterioare. În pofida tuturor acestor vicisitudini, ctitoria s-a întărit duhovniceşte şi a nădăjduit în Domnul în toate generaţiile de vieţuitori ai ei. Între aceştia, a strălucit în veacul din urmă stareţul Irodion Ionescu (1854-1900), fost duhovnic al Sfântului Calinic de la Cernica, episcopul eparhiei sale. Printre alte sintagme cu care a fost cunoscut şi cinstit de către credincioşi este şi aceea de "Luceafărul de la Lainici". A adormit în Domnul la 3 mai 1900 şi a fost tăinuit în bolniţa locului până la 10 aprilie 2009. Atunci s-au descoperit sfintele sale moaşte, fiind canonizat ulterior.

Ca o imortalizare în piatră a avânturilor duhovniceşti ale monahilor de aici, pelerinii zăresc mai întâi pridvorul deschis al noii biserici de la Lainici. Zece coloane de piatră, cu piedestale pătrate pe care se odihnesc îngeri-copii cu capiteluri ornate, care susţin arce trilobate. Specialiştii văd în această succesiune de coloane, care contrastează într-un fel cu verdele înnegurat al peisajului, o preluare a elementelor corespunzătoare de la Colţea, ctitoria lui Mihai Cantacuzino din Bucureşti. Totuşi, artistul pietrar Vucaşin Caragea nu şi-a propus reliefarea importanţei spiritului elenic precreştin. De aceea, el plasează în registrul superior medalioane de îngeri puternic spiritualizaţi, monogramul hristic, precum şi stema Ţării Româneşti cu vulturul cruciat. Stema Mitropoliei Olteniei se întâlneşte de asemenea în acest spaţiu. Ca element pictural "pridvorul cuprinde o megaicoană care prefigurează timpul eshatologic şi biruinţa Bisericii lui Hristos la Judecata de Apoi".

După opiniile marelui romancier şi estetician ortodox Mihail Diaconescu, zugrăveala pridvorului bisericii celei mari de la Lainici echivalează cu "cronica pictată a isihasmului", fiind distribuită în patru registre extinse. Deasupra lor, pe boltă, Mântuitorul Hristos, Arhiereul cel Veşnic, stă pe tronul slavei. Veşmântul roşu şi celelalte elemente ale icoanei Sale arată fidelitatea faţă de erminia bizantină a autorului. Tonalitatea isihastă a ansamblului este subliniată, mai întâi, prin cercul rugăciunii caracteristice din inscripţie. Dar talentul de pictor înduhovnicit al lui Grigore Popescu-Muscel se bazează nu numai pe har personal, nu numai pe profesionalism, pe prelucrări ale înaintaşilor, ci şi pe cunoaşterea şi trăirea Scripturii, de asemenea a tradiţiei spirituale ortodoxe. De aceea, în colţurile icoanei lui Iisus întru slavă sunt reproduşi patru mari teologi ai vieţii monahale: Sfinţii Grigorie Sinaitul (†1346), Grigorie Palama (†1359), Filotei Kokkinos (†1377) şi Eftimie de Târnovo (†1395).

Ideea fidelităţii şi continuităţii teologiei isihaste a pictorului se continuă cu nouă medalioane de pe arcele pandantivilor exonartexului. Este vorba de mari teologi şi trăitori în duh monahal: Sfinţii Simion Noul Teolog (†1022), Calist I al Constantinopolului (†1363), Teofan al Niceei (†1384).

Profunzime teologică şi rafinament stilistic

Se poate urmări, pe alte părţi ale pridvorului, răsunetul monahismului isihast la români. Aici, ca frecvenţă şi ca întindere, primează scenele din viaţa Sfântului Nicodim de la Tismana. Dintre acestea, impresionează în chip deosebit proba focului pe care au trecut-o el şi ucenicul Antonie, întâmpinarea plină de demnitate sacerdotală pe care întemeietorul ctitoriei i-a făcut-o regelui Sigismund. Sfântul Calinic de la Cernica şi mitropolitul Nifon au reţinut de asemenea gândirea şi pana charismaticului pictor.

Un ciclu compoziţional important din pridvorul Mănăstirii Lainici priveşte viaţa, cultura, stăreţia, adormirea Sfântului Irodion.

Distinsul pictor a interpretat viaţa în Hristos a acestor isihaşti cu mare forţă artistică (şi acum culoarea galbenă alternează cu cea albă), notându-le gesturile caracteristice şi coborându-i printre muritori. Se constată acum încă o dată că Grigore Popescu-Muscel este un mare pictor, un talentat colorist, dar şi un îndemânatic desenator. La rândul său, comentatorul operei picturale se completează şi se depăşeşte pe sine prin consideraţiile de mare profunzime teologică şi de rafinament stilistic pe care le face.

Un element al talentului, dar şi al erudiţiei teologice a pictorului nostru, îl constituie executarea Ciclului Filocaliei din acelaşi pridvor de la Lainici. Sunt interpelate, cu claritate şi precizie, în ordine cronologică, toate ediţiile greceşti, slavo-ruse şi româneşti ale marii pravile de meditaţie şi trăire monahală înaltă. Bineînţeles că Filocalia de la Sibiu (1946) şi de la Bucureşti (1991) ocupă un loc privilegiat. Nu credem însă că Părintele D. Stăniloae, preot de enorie şi cu familie, poate fi înfăţişat în straie de monah. Cât priveşte Filocalia de la Veneţia (1782), ea provoacă de asemenea nedumeriri. Pictorul înfăţişează pe Sfântul Nicodim Aghioritul, care nu a fost cleric, stând jos în prezenţa mitropolitului Macarie Corintului cu care vorbeşte.

Unind pe drepţii, patriarhii şi proorocii vechi-testamentari cu teologii, ierarhii şi domnitorii isihaşti, de la români şi din spaţiul bizantino-balcanic, autorul ansamblului oferă o ultimă explicaţie a formulelor subscrise: "Unele veacuri sunt pentru coborârea lui Dumnezeu la oameni, iar alte veacuri sunt pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu". Se întâlneşte aici un ecou al teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul asupra providenţei istoriei mântuirii. La intrarea în pronaosul sfântului lăcaş sunt pictaţi în maniera icoanei Deisis Maica Domnului şi Cuviosul Irodion Stareţul.

Galeria Părinţilor de la cele Şapte Sinoade

Odată cu locul important acordat la Lainici Adormirii Maicii Domnului, se întâlnesc aici tablourile celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Este deosebit de înălţător să contempli împreună-lucrarea Sfinţilor Părinţi îmbătrâniţi în credinţă şi virtute cu înţelepciunea bazileilor, prezenţi uneori în magnificile adunări. Figura împărătesei Irina, care a convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) şi care oferă spre supracinstire icoana Maicii Domnului, impresionează în chip deosebit pe credincios.

Tot atât de antrenant în elevaţia evlavioasă se prezintă şi chipul Sfintei Muceniţe Filofteia, din climatul religios al copilăriei artistului. Pentru a lăuda şi mai mult îndemânarea sa în creionarea expresivităţii figurilor, a hieratismului sfinţilor care nu sunt depărtaţi de lumea oamenilor, a îmbinării coloristice armonioase, vom mai semnala o modalitate de exprimare a autorilor, şi anume întocmirea tablourilor sintetice: Arborele sfinţilor isihaşti, Arborele monahilor isihaşti, tabloul votiv al ctitoriei.

În viziunea lui Grigore Popescu-Muscel, sentimentul acesta de unitate şi de comuniune se măreşte şi mai mult, dincolo de sugestia registrelor Liturghiei cereşti din apropiere. La succesiunea atâtor îngeri, prooroci şi sfinţi apostolici pictaţi pe pereţii cupolei, se adaugă acum prezenţa rugătoare a galeriei Sfinţilor martiri dacoromani. Şirul acestora, din absida de sud a naosului, se prelungeşte într-o sublimă şi tainică prezenţă a Sfinţilor Brâncoveni şi a mitropolitului Antim Ivireanul.

Ajunşi la capătul periplului nostru duhovnicesc şi artistic, subscriem întru totul concluzia IPS dr. Irineu, Mitropolitul Olteniei. Prin ea se binecuvântează "această pictură divină a genialului Grigore Popescu şi strădania domnului profesor Mihail Diaconescu". De asemenea, vedem că, dacă simpla răsfoire a prezentului album a produs lectorului atâta odihnă sufletească, vizionarea directă a acestei capodopere de creaţie bisericească ortodoxă va produce pelerinului, de aproape şi de departe, sentimente de profundă credinţă, de pace, de bucurie sfântă. Pe de altă parte, dincolo de aceste virtuţi, ea îi poate mijloci o corectă înţelegere a lumii şi a rostului existenţei noastre umane în ea.