În şiragul de mărgăritare duhovniceşti cu care Dumnezeu a binecuvântat Oltenia se numără şi Mănăstirea „Sfânta Treime“ din localitatea Strâmba Jiu, judeţul Gorj. Vatră seculară de monahism românesc, cinstita aşezare a păstrat peste veacuri tradiţia vechilor cazanii, ţinând candela aprinsă în ceasurile de grea încercare pentru credinţa ortodoxă.
Istoricul mănăstirii din Strâmba Jiului se identifică aproape cu vechimea acestor meleaguri. Tradiţia spune că cel dintâi loc ales pentru temeluirea mănăstirii a fost în apropierea localităţii Urdari. Spun bătrânii că, osteniţi de atâta lucru în zadar, meşterii s-au rugat la Preasfânta Născătoare spre a dobândi ajutor şi spor în lucrarea pe care o înfăptuiau pe aceste meleaguri. Într-una dintre nopţi, Dumnezeu l-a înştiinţat în vis pe unul dintre ei, cu numele Stoichiţă, „să meargă prin pădure pe pârâul Strâmba în sus şi unde va găsi o lupoaică cu pui, acolo să aşeze biserica. Lupoaica a fost găsită la o tufă de corn pe care se spune că s-a aşezat Sfânta Masă. Locul din comuna Urdari este o vale asemănătoare cu cea de pe pârâul Strâmba căreia i-a rămas numele până azi «Valea Mănăstirii»“ (Sinodiconul Mănăstirii Strâmba, p. 1). Zidirea cea nouă a fost ridicată „între dealurile Dracilor şi Ologului“, pe pârâul Strâmba, la circa 2 km de şoseaua ce leagă satul de oraşul Turceni.
În mod concret, istoria sfintei mănăstiri s-a împlinit între anii 1518 şi 1519, de către membrii familiei Roşianu, boieri de viţă veche, renumiţi pe valea Jiului. Datele existente nu menţionează însă prima formă în care s-a construit lăcaşul de închinare, dacă a fost din lemn sau zid. Cert este însă că, pe vremea domnitorului Mihai Viteazul, unul dintre urmaşii vechilor ctitori, urmaşul ctitorului, logofătul Stoichiţă Roşianu, a rezidit din temelie mănăstirea. Demersul său a fost onorat şi de cheltuiala lui Pătraşcu Vodă, nimeni altul decât tatăl domnitorului muntean.
De la belşug la ruină
Principalul ctitor al mănăstirii rămâne însă Stoichiţă Roşianu. În vremea sa s-a sporit avutul mănăstirii, fiindu-i rânduite: „patru sate, date însă înainte de a o reclădi, cu moşii, cu vite, cu turme de oi, albine, boi, cai şi iepe..., moară, odăjdii de slujbă şi altele din toată averea pentru cele necesare traiului călugărilor şi să le fie lor veşnică pomenire“ (p. 2). În jurul mănăstirii s-au ridicat ziduri mari, ca de cetate, fiind zidite temeinic şi chiliile, anexele şi toate cele necesare împlinirii rânduielilor monahiceşti. Biserica a avut un statut cu totul aparte, îmbinând armonios în planul triconic elementele decorative şi pictura murală de o frumusţe deosebită. În exterior au fost pictaţi filosofii şi sibilele, profeţii păgâni ai dumnezeieştii Întrupări.
Pe vremea domniei lui Alexandru Ilieş, Mănăstirea Strâmba a fost deposedată de toate bunurile sale, dată fiind o datorie a ctitorului către curtea domnească. Mai mult, domnitorul şi-a trimis vasali la Strâmba pentru a dărâma din temelie ctitoria Roşienilor. Paguba s-a oprit însă la jumătate, întregul ansamblu fiind mai întâi răscumpărat, apoi reconstruit de Miloş, un nepot după frate al lui Stoichiţă Roşianu.
Restaurată de mai multe ori
La anul 1724, în ziua de 8 noiembrie, chiliile şi acoperişul bisericii au fost măcinate complet de un incendiu. Restaurarea s-a făcut cu multă trudă, de monahii vieţuitori de aici, în frunte cu egumenul Mitrofan. Ajutor au primit şi din partea familiei ctitoriceşti, remarcându-se în mod deosebit boierul Barbu Roşianu. Lucrări de restaurare s-au făcut şi în vremea Sfântului Calinic, pe când acesta era episcop la Râmnic. El a contribuit la reacoperirea bisericii. De asemenea, în timpul mitropolitului Nestor Vornicescu „se repară complet chiliile, se introduce apa curentă, se refac zidurile aferente de cutremur ale bisericii, se construieşte o anexă pentru gospodărie cu grajd, fânar, cameră şi se înlocuieşte acoperişul cu tablă galvanizată“ (pp. 3-4).
Anul trecut, din mila lui Dumnezeu şi cu purtarea de grijă a IPS Părinte Mitropolit Irineu, s-a restaurat în totalitate biserica mănăstirii. Slujba de sfinţire a fost împlinită în Duminica Pogorârii Sfântului Duh. Un rol important în această lucrare l-a avut monahia Marina Gligor, stareţa mănăstirii.
