Mănăstirea „Sfântul Sava cel Sfinţit“, din pustiul Palestinei, în care astăzi mai vieţuiesc doar 12 călugări, a fost şi rămâne „o cetate“ a monahismului ortodox. Fiind cea mai veche şi mai impunătoare mănăstire din Ţara Sfântă, metoc al Patriarhiei Ierusalimului, loc de odihnă veşnică a patriarhilor, s-a bucurat dintotdeauna de o atenţie deosebită din partea credincioşilor celorlalte Biserici ortodoxe, inclusiv din partea românilor.
De la bun început, trebuie spus că singura mănăstire de la Sfintele Locuri în care au trăit cu regularitate şi călugări din Ţările Române a fost Mănăstirea „Sf. Sava cel Sfinţit“ din pustiul Iudeii. Poate şi din această cauză, o mare parte din ajutoarele româneşti care se îndreptau spre Biserica Sfântului Mormânt ajungeau şi la această vestită mănăstire. Mărturii ale acestor danii şi ajutoare se pot întâlni încă şi astăzi la Mănăstirea „Sf. Sava“.
Monahii nemţeni din Iudeea, ctitori la Iaşi
Legăturile Mănăstirii „Sfântul Sava“ cu Biserica din Ţările Române sunt destul de vechi. Poate chiar de la începutul secolului al XV-lea, când un grup de sihaştri români - dintre aceştia primul fiind Cuviosul Iosif de la Bisericani - se nevoia la mănăstirile din Palestina şi în pustiul de pe Valea Iordanului. Din cercetările întreprinse de părintele arhimandrit Ioanichie Bălan şi publicate în studiul „Pelerinaj la Mormântul Domnului“ aflăm că „cea mai strânsă legătură, îndeosebi cu Moldova, are loc în secolul al XVI-lea, respectiv în anul 1583, când monahii români ce se nevoiau la Mănăstirea «Sfântul Sava» fondează, în Iaşi, o mănăstire cu acelaşi nume, cu ajutorul voievodului moldovean Petru Şchiopul. Din acest secol, legăturile dintre cele două mănăstiri surori şi daniile româneşti către Mănăstirea «Sfântul Sava» devin tot mai evidente. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cei doi patriarhi ai Ierusalimului, Dositei şi Hrisant, adună daruri substanţiale pentru Sfintele Locuri şi, respectiv, pentru Mănăstirea «Sfântul Sava», care constau în bani, veşminte, obiecte şi cărţi de cult, alimente şi altele“.
Pe cheltuiala călugărului Anania „Vlahul“
Paraclisul „Sfântul Nicolae“, situat în partea de nord a incintei, este unul dintre locurile în care se află mai multe danii româneşti. Este o încăpere aproape pătrată, săpată în peretele stâncii, în care, după tradiţie, s-a nevoit un an de zile Sfântul Nicolae. Aceasta se întâmpla pe la sfârşitul secolului al IlI-lea, înainte de a ajunge ierarh. Mai târziu, călugării au transformat peştera şi chilia sfântului într-un frumos paraclis, în care se slujeşte în anumite sărbători, şi mai ales la 6 decembrie, în ziua hramului Sfântului Nicolae.
Arhiva mănăstirii consemnează faptul că, în anul 1893, acest paraclis a fost înnoit, cu cheltuiala unui monah român, pe nume Anania „Vlahul“. Acest călugăr, mergând în pelerinaj la Mormântul Domnului, a ajuns şi la Mănăstirea „Sfântul Sava“, unde a fost bucuros să găsească câţiva monahi români ducându-şi viaţa în sihăstria iudaică. Faptul l-a impresionat atât de mult, încât, din proprie iniţiativă, dar şi la îndemnul monahilor români ce se nevoiau aici, el a donat o sumă substanţială de bani, din care s-a mărit paraclisul „Sfântul Nicolae“, prin săparea în stâncă a naosului şi a altarului. Tot din dania lui s-a făcut catapeteasma în lemn aurit, aşa cum se vede ea astăzi. Mai mult decât atât, ctitorul român a donat şi câteva obiecte de cult şi icoane mari, dintre care sunt de amintit icoanele împărăteşti „Maica Domnului“ şi „Sfântul Ierarh Nicolae“, ambele îmbrăcate în argint şi fixate în catapeteasmă.
Paraclisul „Sf. Ierarh Nicolae“ ne va aminti însă şi de călugării martirizaţi, pe care i-au tăiat perşii în anul 614, pentru că aici se află şi moaştele lor. Oprindu-ne în faţa peretelui de vest al lăcaşului sfânt, în faţa ochilor ne apare, prin deschizătura din stâncă, o peşteră în toată regula. Dacă ne uităm pe fereastră, vedem cum stau sute de cranii şi oase galbene ca ceara, stivuite unele peste altele, asemenea cărţilor din rafturi.
Biblioteca, tezaur pentru cercetători
Ne continuăm vizita în marea bibliotecă a mănăstirii. Pe lângă numeroasele manuscrise, unele de peste un mileniu, aici vom descoperi şi câteva cărţi de cult tipărite la mănăstirile Snagov, din Bucureşti, şi Cetăţuia, din Iaşi. Sunt lucrări tipărite în limba greacă şi - un aspect foarte interesant, mai puţin cunoscut azi, chiar şi de către specialişti - printre ele se găsesc şi lucrări tipărite la Cetăţuia, în Iaşi, în limba... arabă. Aceste cărţi provin din Ţările Române. Istoricii bisericeşti cred că ele au fost aduse de cei doi patriarhi, Dositei şi Hrisant, care au pribegit un timp prin Moldova şi Muntenia, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.
Tot în biblioteca mănăstirii vom găsi şi câteva manuscrise şi cărţi româneşti tipărite în secolul al XIX-lea la Neamţ, Iaşi, Bucureşti şi Buzău. Se presupune că acestea au ajuns în posesia Mănăstirii „Sfântul Sava“ prin călugării români nevoitori în Ţara Sfântă care, aici, s-au mutat la viaţa veşnică. Părintele arhimandrit ioanichie Bălan consideră că aceste manuscrise şi cărţi ar trebui cercetate amănunţit, ele fiind dovada nu numai a daniilor româneşti, dar şi a preocupărilor culturale ale monahilor români din acea vreme.
Monahi români din pustiul Iudeii
Numărul monahilor români care s-au nevoit în pustiul Iudeii a fost destul de mare de-a lungul ultimelor şase secole, de când există dovezi despre vieţuirea acestora pe îndepărtatele meleaguri. Totuşi, nume de monahi români se cunosc puţine, pentru că numai de la jumătatea secolului al XIX-lea există mărturii scrise. Astfel, printre primii amintiţi sunt arhimandriţii Irinarh Rosetti şi Nectarie Banul - ucenicul lui, care a trăit la „Sfântul Sava“ la bătrâneţe, între anii 1892-1900, când a trecut la Domnul.
În secolul trecut s-au nevoit la „Sfântul Sava“ mai mulţi monahi români foarte cuvioşi, dintre care amintim pe monahul Ştefan, cu metania la Mănăstirea Cocoş - Tulcea, vieţuitor între anii 1920-1939, ca sihastru, portar, bucătar şi iconom. Contemporan cu el a fost şi ieromonahul Ignatie Rădulescu, cu metania la Mănăstirea Sinaia. Timp de 15 ani, el a fost sihastru în peşteră şi preot slujitor la „Sfântul Sava“ până în anul 1940, când, după ani mulţi de suferinţă, s-a mutat la Domnul.
Între anii 1937-1947, s-a nevoit în obştea „Sfântul Sava“ Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob, împreună cu ucenicul său, monahul Ioanichie Pârâială. Cuviosul Ioan Iacob a fost hierotesit ieromonah şi schimonah în această mănăstire. Pe lângă alte ascultări, a avut-o şi pe aceea de bibliotecar al Mănăstirii „Sfântul Sava cel Sfinţit“.
În vara anului 1947, ajunge chiar egumen al schitului românesc „Sf. Ioan Botezătorul“, de pe Valea Iordanului. Ceva mai târziu, între anii 1953-1960, devine mare sihastru în peştera din pustiul Hozeva - Ierihon, unde se trece la cele veşnice, mai târziu fiind cinstit ca sfânt. Moaştele sale au fost depuse, în august 1980, în biserica Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul“, din apropiere. Astăzi, el este cunoscut în părţile locului şi sub numele de Sf. Ioan Noul Hozevit.
Între anii 1940-1973, s-au mai nevoit la „Sfântul Sava“ alţi doi monahi români: ierodiaconul Veniamin Trifan, cu metania la schitul Buluc - Vrancea, şi monahul Marcu, mulţi ani portar al acestei mari lavre. Din anul 1973, de când amândoi au trecut la cele veşnice, nu se mai cunosc cazuri de monahi români vieţuitori ai Mănăstirii „Sfântul Sava cel Sfinţit“. Cu toate acestea, mărturiile despre călugării români ce şi-au închinat viaţa acestui lăcaş de rugăciune dăinuie veşnic peste timp.
