Monahia Maria Skobţova: Soţie de bolşevic, mireasă a lui Hristos, martiră ucisă de nazişti

Spiritul rus s-a dovedit, în istorie, a fi unul al extremelor: fie unul de dăruire totală faţă de Dumnezeu şi de sacrificiu în favoarea aproapelui, fie de negare a lui Dumnezeu şi de exterminare a celuilalt, doar pentru că are alte păreri. Maica Maria Skobţova a făcut parte din cei care au ales prima cale, aceea a jertfei de sine pentru oameni.

Pe malul Mării Baltice, la Riga, se năştea, în 1891, Elisabeta Pilenko (numele mirean al maicii Maria Skobţova). Tatăl său, Iuri, subprocuror, provenea dintr-o familie de nobili cazaci din Crimeea, iar mama, Sofia de Launay, era descendentă din spiţa ultimului guvernator pe care l-a avut Bastilia, ucis în timpul Revoluţiei franceze.

Liza a avut o copilărie fericită. Educaţia primită de la părinţii săi a fost un amestec armonios de blândeţe şi fermitate. Studiile făcute sub îndrumarea unei guvernante au descoperit aptitudini pentru poezie şi desen ale copilei. La Sankt-Petersburg, în casa mătuşii sale pe care o vizita în fiecare iarnă, tânăra liceeană a ajuns să cunoască personalităţi importante ale societăţii ruseşti.

Konstantin Pobedonosţev, profesor de drept, educator al ţarilor Alexandru al III-lea şi Nicolae al II-lea, procuror al Sfântului Sinod, rang echivalent cu acela de ministru al Cultelor, a fost mentorul spiritual al Lizei. Corespondenţa dintre cei doi dezvăluie căutările sufletului adolescentei. Întrebat „Ce este adevărul“?, Pobedonosţev i-a răspuns: „Adevărul constă în iubire. Mulţi cred că adevărul stă în iubirea celui de departe. Se înşală. Iubirea de departe nu este iubire. La fel stau lucrurile şi cu acţiunea. Marile acţiuni îndepărtate nu sunt adevărate. Adevăratele acţiuni sunt cele aflate în imediata apropiere, smerite, discrete. Nevoinţa ascetică e întotdeauna discretă; nu este o atitudine, ci un sacrificiu de sine, smerit şi ascuns.“

Contactul cu mediile comuniste

Moartea neaşteptată a tatălui Lizei a făcut ca familia să se mute definitiv la Sankt Petersburg, capitala Rusiei Imperiale, centrul creaţiei literare şi artistice. Aici, Elisabeta a luat contact cu reprezentanţii de seamă ai culturii ruse: Valeri Briussov, Serghei Gorodeţki, Alexandr Blok.

La nouăsprezece ani, Elisabeta s-a căsătorit cu un intelectual socialist, Dimitri. În saloanele literare pe care Liza le frecventa la acea vreme domnea o atmosferă agnostică, revoluţionară, critică la adresa Bisericii, însoţită de un declin inexorabil legat de sentimentul caracterului muritor, efemer al existenţei. Acest nihilism nu răspundea aspiraţiilor sale adânci. „Sufletul meu este nemulţumit. E o beţie fără vin, o hrană care nu hrăneşte. Mi-e milă de revoluţionari pentru că mor, în timp ce noi nu ştim să facem decât frumoase discursuri despre moartea lor. Simt milă pentru Hristos. Şi El a cunoscut agonia, sudoarea de sânge. Deşi putem înţelege moartea Sa pentru tâlhari, pentru vameşi şi desfrânate, moartea Sa pentru noi ne scapă. Nu facem altceva decât să-I adâncim rănile. Nu ardem în focul sângelui Său.“

„Fără iubire, totul este îngrozitor şi apăsător“

Se apropia Revoluţia din 1917. Liza a aderat la partidul socialist-revoluţionar, socotit „partidul sacrificiului de sine, care milita pentru dreptate şi echitate socială“. Mulţi ani mai târziu, ea va spune despre cei care, la 25 octombrie 1917, au aruncat Rusia în haos: „Erau nişte ticăloşi, iar victimele, lor nişte eroi“. Arestată şi riscând pedeapsa cu moartea, Liza Pilenko a scăpat fără condamnare. S-a căsătorit a doua oară, cu ofiţerul Danilo Skobţov, iar în 1920 Liza părăsea împreună cu soţul său Rusia, stabilindu-se în Caucaz, la Tbilisi. Aici s-a născut Iuri, primul copil al celor doi. Din cauza condiţiilor precare de viaţă, familia Skobţov a emigrat în Turcia, apoi în Serbia. A urmat Parisul, ultima destinaţie. Între timp li s-a născut o fetiţă, Anastasia, care a trăit numai patru ani. „La căpătâiul Nastiei am simţit că sufletul meu, toată viaţa mea de până atunci rătăcise pe cărări întortocheate. De acum înainte aspir la o adevărată cale dreaptă, nu pentru că aş crede în viaţă, ci pentru a justifica, înţelege şi accepta moartea (…). Nimic mai puternic n-a fost inventat vreodată decât aceste cuvinte: «Iubiţi-vă unii pe alţii». Numai că trebuie mers până la capăt, fără nici o excepţie. Atunci totul va fi justificat şi viaţa se va lumina. Fără aceasta, totul este îngrozitor şi apăsător“, scria Liza.

„Ce nevoie avem de conferinţe? Frecaţi-ne duşumeaua!“

La Paris, Elisabeta şi-a regăsit rădăcinile creştine. Aici, intelectualitatea creştină care emigrase din cauza Revoluţiei a creat ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Ruşi), pentru a denunţa persecuţiile comuniste împotriva Bisericii şi pentru a salva moştenirea spirituală a Rusiei.

În 1926, Liza obţinea postul de secretar al acestei organizaţii, sarcina ei fiind de a-i vizita şi ajuta pe ruşii împrăştiaţi pe tot cuprinsul Franţei.

Secretara ASCR era sigură că sarcina pe care şi-o luase îi fusese încredinţată ca misiune de către Hristos, pentru că într-unul din poemele scrise de ea, în 1931, se putea citi acest fragment:

„Du-te să trăieşti în mijlocul vagabonzilor şi săracilor. Între ei şi tine, între lume şi tine, înnoadă o legătură pe care nimeni să nu o mai poată rupe“. Cu toate acestea, de multe ori ea nu a fost primită cu braţele deschise. Un miner din Pirinei, la vederea celei ce venise să ţină o conferinţă de încurajare pentru cei exilaţi, a exclamat: „Ce nevoie avem de conferinţe! Dacă aţi fi venit cel puţin să ne frecaţi duşumeaua, am înţelege…“ Atunci Liza se opreşte, tace şi luând o găleată şi o cârpă se pune în genunchi să spele podeaua.

„Nimeni nu simte că lumea arde“

La Paris ea a cunoscut pe Serghei Bulgakov, remarcabilă figură a elitei intelectuale ruse, fost profesor marxist de economie politică, exilat de Lenin din Rusia în 1923. Deîndată ce a divorţat de soţul ei, Danilo, Liza a primit în 1923 tunderea în monahism. Cu această ocazie, arhiepiscopul Evloghi Gheorghievski i-a spus: „Numele tău să fie Maria, în amintirea Sfintei Maria Egipteanca. Dacă aceasta, după o viaţă scandaloasă, s-a retras în deşert, aşa şi tu du-te, vorbeşte şi lucrează în deşertul inimilor oamenilor!“

Presentimentul lumii aflate în mizerie şi a nenorocirii majore ce avea să pândească Europa, începând cu anul 1940, a făcut-o să spună, cu opt ani înainte de începerea celui de al II-lea Război Mondial: „Nimeni nu simte că lumea arde. Nimeni nu simte spaimă pentru destinul lumii… Fiecare trebuie să aleagă între confortul şi dulceaţa unui loc de viaţă la adăpost de vânturi şi furtuni, şi spaţiul fără limite al veşniciei în care totul este nedefinit şi mişcător, afară de un singur lucru: Crucea.“

A refuzat să-l asasineze pe Troţki

După ce a primit călugăria, maica Maria nu a abandonat preocuparea ei faţă de cei aflaţi la limita subzistenţei. Timpul reflecţiei şi al căutării trebuia să facă loc acţiunii. Deşi nu avea nici un ban, ASCR a luat decizia de a deschide un cămin pentru femeile fără familie. Cu donaţii şi ajutoare primite din partea cunoscuţilor, s-a cumpărat o casă în care una din camere a fost transformată în capelă. Curând, această locuinţă a devenit neîncăpătoare pentru cei veniţi să primească adăpost. Cu acest prilej, maica Maria Skobţova a reuşit să amenajeze un alt centru social format dintr-o mănăstire, un cămin şi o cantină. Aşezământul social avea şi o latură culturală; în fiecare duminică conferenţiau profesorii Serghei Bulgakov, Nikolai Berdiaev, Boris Vîşeslavţev. Acest centru a fost vizitat şi de Lev Troţki, refugiat în Occident din cauza lui Stalin, ca urmare a rivalităţii faţă de dictatura absolută propagată de acesta. În 1917, Maica Maria a primit ordin pe linie politică să-l asasineze pe Troţki, dar nu a acceptat. Povestindu-i acestuia întâmplarea, Troţki i-a spus: „Înţeleg că am o datorie de plătit faţă de dumneavoastră. Ce pot să fac?“

„Am o factură restantă la depozitul de cărbune din colţ. Dacă aţi putea s-o achitaţi…“, a răspuns maica Maria.

În 1939 începea războiul. Ostaşii ruşi au primit din partea ei următorul îndemn: „Deşi veţi lupta împotriva duşmanului, încercaţi să-l iubiţi. Nu socotiţi războiul drept un lucru natural, nu confundaţi păcatele vieţii cu viaţa în sine…“.

„Nu vreau să fiu o amintire. Pentru toţi voi fi o chemare“

În iunie 1940, Parisul era ocupat de trupele germane. Sosirea naziştilor a constituit şi începutul arestărilor emigranţilor, mai ales a evreilor străini. Cei care puteau dovedi că sunt botezaţi, scăpau de persecuţii. Preotul aşezământului condus de maica Maria a salvat astfel mulţi evrei de la moarte. Acest fapt a fost descoperit, şi părintele Dimitri, împreună cu maica au fost arestaţi. Trimişi în lagărul de la Ravensbrück, au fost gazaţi şi incineraţi în ajunul Paştelui din anul 1945. S-a păstrat scurtul său testament: „Toate caietele mele uitate, articolele mele, versurile mele, aruncaţi-le. Să nu păstraţi bătrâna mea faţă în inimile voastre. Nu vreau să fiu o amintire. Pentru toţi voi fi o chemare.“