Există adevăruri - nedreptăți, fărădelegi ori crime - pe care autorii au încercat să le ascundă de semeni ori chiar să le „îngroape”, dar pe care Dumnezeu le-a dezvăluit, scoțându-le ulterior
Monumentala Catedrală a neamului românesc
Suntem cu câteva zile înainte de sfinţirea Catedralei Naţionale edificată în ultimul deceniu şi jumătate pe Dealul Arsenalului din Bucureşti. Această monumentală Catedrală din capitala României este principala Biserică a neamului românesc. Prin zidirea ei s-a împlinit dorinţa patriarhilor şi mitropoliţilor primaţi ai României de a avea în Bucureşti o monumentală Catedrală a neamului românesc, după cum spunea primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Miron Cristea, în finalul cuvântului său din 4 februarie 1925, când Sfântul Sinod a hotărât înfiinţarea Patriarhiei Române.
Cuvântul Preafericii Sale a fost preluat şi publicat de presa vremii, de unde aflăm că el dorea „ridicarea unei monumentale catedrale a neamului românesc care să fie una din comorile de artă ale orientului european”; consemnează ziarele: Îndreptarea, ediţia de joi, 5 februarie 1925, Universul, Adevărul, Dimineaţa în ediţiile lor de vineri, 6 februarie 1925, Lupta, ediţia de sâmbătă, 7 februarie 1925, ş.a. Toate subliniază necesitatea ridicării în capitala ţării a „unei monumentale catedrale a neamului românesc”.
La 11 mai 1929, Patriarhul Miron Cristea a sfinţit locul pentru edificarea Catedralei Mântuirii Neamului. Ziarul Universul de luni, 13 mai 1929, relatează că sâmbătă, 11 mai, la ora 9:30 dimineaţa, „din marea curte care împrejmueşte biserica patriarhiei a început să coboare, psalmodiind în sunetele clopotelor, clerul Capitalei, având înainte sfintele prapore. Clerul era precedat de corul seminarului Nifon. Procesiunea s-a oprit în faţa unei troiţe de lemn, tradiţională evocaţiune a străvechei noastre arte şi vieţi religioase, ridicată pe tăpşanul din colina Patriarhiei, în apropierea crucii de piatră ce înseamnă locul pe care a fost jertfit pentru credinţa şi dragostea lui de neam boierul Papa Brâncoveanu din neamul Basarabilor olteni”.
Universul menţionează că „pe troiţa de lemn, lucrată de societatea «Cultul Eroilor» după planul d-lui arhitect Florea Stănculescu, este săpată următoarea inscripţie: În preajma acestui loc va fi clădită catedrala mântuirii neamului”.
În cuvântul rostit cu acest prilej, Patriarhul Miron Cristea a subliniat că, după înfăptuirea unităţii neamului românesc, este nevoie să fie construită în Capitală o Catedrală a neamului în amintirea „acestui act” şi „să fie tot atât de mare ca şi actul săvârşit” (unirea tuturor românilor într-o singură ţară). Catedrala „trebuie să simbolizeze credinţa noastră strămoşească, eroismul nostru naţional, rolul naţiunei noastre între popoare şi aspiraţiunile noastre către pace. Ea trebuie să simbolizeze elanul unui popor eroic care prin virtuţile lui mari a putut să iasă învingător din perioada morţii naţionale şi din faza deprimării să intre triumfător în perioada expansiunii naţionale. Capitala ţării aste mândră de comoara de artă pe care poporul român i-o aduce şi va şti să se arate demnă de ea prin ajutorul pe care trebuie să-l dea, mândră că devine depozitarul celui mai mare simbol al virtuţilor noastre strămoşeşti”.
Din păcate, idealul primului Patriarh „privind edificarea unei Catedrale Naționale, numită de el Catedrala Mântuirii Neamului, adică a eliberării poporului român de sub stăpâniri străine, deși era o necesitate spirituală și practică, totuşi nu s-a putut realiza în vremea sa” (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Centenarul Patriarhiei Române: un secol de unitate națională și bisericească). Acest deziderat s-a împlinit la un secol distanţă, în timpul celui de-al şaselea Patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, care a împlinit visul înaintaşilor săi de a avea în Capitală o monumentală Catedrală a neamului românesc. Acest vis nu a fost doar al întâistătătorilor Bisericii noastre, ci al întregii Ortodoxii româneşti.
În aceste zile binecuvântate de octombrie, întreaga suflare ortodoxă românească aşteaptă momentul sfinţirii Catedralei Naţionale ca o încununare a unui ideal al Bisericii noastre, apărut odată cu independenţa naţională obţinută prin jertfa de sânge a eroilor noştri. „Când a sosit la București vestea că Curcanii noștri au cucerit reduta Grivița, Eminescu și eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol în care arătam că Ștefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câștigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire și stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice și ei o catedrală la București, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulți creștini pot să se roage pentru binele obștesc”, preciza Ioan Slavici, în 1924, într-un articol publicat în revista Arhitectura.
Idealul unei Catedrale reprezentative pentru Ortodoxia românească de aproape un veac şi jumătate s-a împlinit sub ochii noştri. Ceea ce înaintaşii noştri au dorit să vadă în capitala României, vedem noi astăzi edificat cu multă jertfă, bucurându-ne să fim contemporani cu zidirea monumentalei Catedrale a neamului românesc şi mai ales să trăim ziua istorică a sfinţirii ei, 26 octombrie 2025.






