Moș Ion Roată, figură a satului din vremea Unirii Principatelor

La împlinirea a 160 de ani de la Unirea din 1859 și declararea de către Patriarhia Română a anului 2019 drept „An omagial al satului românesc”, readucem în lumina prezentului chipuri și fapte ale unor oameni de la acea vreme asupra cărora scurgerea necruțătoare a timpului a așezat uitarea. Contribuția acestora la înfăptuirea actului istoric, catalogat nedrept în ultimii ani ca fiind „Mica Unire”, este covârșitoare. De fapt, această unire este momentul fondator al României moderne, fără de care nu am fi putut discuta de Marea Unire de la 1918. Religia și Biserica au jucat un rol important, tradiția religioasă fiind un veritabil liant comunitar.

A vorbi despre satul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este, în realitate, o incursiune într-o lume care are încă multe dintre coordonatele Evului Mediu, iar acest fapt se reflectă în primul rând în relațiile sociale dintre elite și țărani. În 1806, spre exemplu, numai 593 de boieri dominau societatea din Țara Românească, controlând destinele restului populației prin deținerea de dregătorii. Țăranii, în majoritate, depind de boierul care stăpânește satul și a cărui moșie o lucrează luând pământul în arendă. E drept că mai sunt și sate libere de moșneni. Nici individul nu are libertate personală ori aceasta este limitată, mai ales economic, iar el nu se poate deplasa unde vrea, când vrea. Între 1850-1860, puținele ziare ale vremii publicau listele persoanelor care intrau și ieșeau din orașe. Nici un țăran nu figura în aceste evidențe, ci numai marii proprietari, funcționari, militari, clerici de rang înalt.

Dacă la orașe modernizarea se face simțită mai rapid, iar obiceiurile și mentalitățile se schimbă în doar câteva decenii, la sate va mai trece multă vreme până când se va produce. Comunitățile rurale sunt autarhice, iar legăturile dintre țărani sunt puternice. De departe, religia și Biserica joacă un rol important, tradiția religioasă fiind un veritabil liant comunitar.

Satul de atunci

Condițiile de viețuire de la sate sunt grele, iar acest fapt se reflectă în traiul cotidian și în spațiul unde locuiesc. Cu toate că, după 1850, locuințele încep să fie construite cu două-trei încăperi, multe case din zona rurală au în continuare o singură cameră, fiind „cocioabe ori bordeie”, așa cum erau cele din secolele anterioare. Călătorii străini care trec prin Principate descriu viața grea și precaritatea economică a țăranilor români: „(...) Țăranul român este, totuși, un om vrednic, potolit, cumpătat, a cărui lipsă de pretenții se află într-un evident contrast cu clasele de sus... trebuințele vieții țăranului valah sunt la fel de modeste ca îmbrăcămintea și hrana. Mămăliga, laptele, ceapa, varza, ardeii grași, fructele și doar rareori carnea de porc alcătuiesc alimentele țăranului...”. Această descriere avea să însoțească starea de fapt a condiției materiale precare a țăranului român pe întreg parcursul secolului al XIX-lea.

Stâncă pe umerii țăranilor

În 1856, la Congresul de pace de la Paris s-a hotărât ca în Principate să fie convocate adunări care să se pronunțe asupra problemei unirii. Așa se face că în 7 octombrie 1857, în Moldova, 85 de deputați, dintre care 15 reprezentanți ai țăranilor, se vor pronunța asupra Unirii Principatelor, comunicând marilor puteri dorința poporului român. Același lucru se va întâmpla și în Țara Românească.

Boierimea noastră nu avea în reflexele sale consultarea țăra­nilor. De aceea, în momentul în care, sub impulsul Franței, al ideilor egalității și suveranității poporului, s-a cerut convocarea divanurilor ad-hoc care să cuprindă toate categoriile sociale. Astfel, este pus în prim plan cetățea­nul, individul liber, ceea ce bulversează ușor lumea românească. Acest fapt îl reflectă și povestea lui Creangă, „Moș Ion Roată și Unirea”: „Boierii moldoveni au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani fruntași, câte unul din fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i-a găsit”. Adevărul din spatele poveștii lui Creangă este unul dureros. Starea precară a țăranilor reprezen­tanți la divanurile ad-hoc era contrastantă cu ferchezuiala „boierilor”, îmbrăcați după moda occidentală. Ea vorbea despre disparitățile și pauperitatea satului în raport cu orașul. Inclusiv finalul povestirii lui Creangă este relevant, în acest sens, prin vorbele lui Ion Roată: „Până acum, noi, țăranii, am dus fiecare câte-o peatră... acum suntem chemați a purta tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre”. Din păcate, concluzia lui Ion Roată este una reală. Toată modernizarea României a fost suportată de către lumea rurală, iar agricultura a fost ramura economiei care a plătit costul modernizării. Prețul pentru țărani a fost cel al unei sărăcii extreme și al unei înapoieri culturale. Așa se și explică de ce, la 1907, am avut o răscoală țărănească de tip medieval.

Ieșind din această constatare necesară, trebuie să spunem că Ion Creangă l-a făcut celebru pe Ion Roată prin scrierea sa și a lăsat posterității o valoroasă mărturie despre unul dintre țăranii care au participat la înfăptuirea Unirii. Ion Roată este astăzi figura-simbol a lumii rurale care a luat parte la evenimentele premergătoare Unirii de la 1859, contribuind la acest proces istoric.

Viața lui Moș Roată

Ion Roată s-a născut în 1806 într-un sătuc din Vrancea, Gura Văii, din comuna Câmpuri, ocolul (la acea vreme) Zăbrăuți. A fost căsătorit cu Maria Roată și au avut patru copii. În 1857, când s-a decis convocarea țăranilor la divanele ad-hoc, a fost ales ca reprezentant al județului Putna, iar calitățile sale, probabil fermitatea și înțelepciunea, l-au recomandat pentru a fi votat de ceilalți țărani. Este important de menționat faptul că el nu știa carte. A participat la toate cele 31 de ședințe ale Divanului de la Iași, militând pentru unire. În plus, el a fost chiar inițiatorul și susținătorul public al unei petiții în care s-a cerut rezolvarea situației țăranilor prin împroprietărirea lor cu pământ. Petiția a fost respinsă, iar mai târziu se pare că Ion Roată a avut de suferit pentru atitudinea sa, autoritățile și marii proprietari socotindu-l un instigator periculos. Poate că de aici s-a născut și povestea lui Creangă despre „Ion Roată și Cuza-Vodă”, în care domnitorul îl răsplătește pentru suferințele sale și umilințele boierilor, sărutându-l pe obraz și rostind vorbele: „Unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării”.

Distins cu „Steaua României”

Ion Roată beneficiază și el de binefacerile reformelor lui Cuza. Sătenii săi l-au rugat să conducă procesul de împărțire a pământurilor. Peste ani, Mihail Kogălniceanu, ministru de externe al domnitorului Carol I, cu ocazia dobândirii independenței de stat, își amintește de bătrânul țăran, iar la 18 martie 1878 îi trimite, prin prefectul de Putna, Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de cavaler. Brevetul semnat de Carol I consemna că distincția era acordată „ca o răsplată a contribuţiei pe care înţeleptul ţăran din Câmpurile a avut-o la înfăptuirea Principatelor Unite”. Moș Ion Roată s-a stins din viață la 19 februarie 1882.

La 100 de ani de la Unirea din 1859, autoritățile din Vrancea au înființat o casă memorială care există și astăzi, mărturisind vizitatorilor istoria celui mai cunoscut țăran al Moldovei secolului al XIX-lea. Putem spune că figura lui Ion Roată a fost emblema lumii sătești pentru epoca 1857-1859. Ea este o mărturie și o dovadă clară a implicării și participării lumii rurale la marea istorie.