În fiecare an, la 6 aprilie, Biserica săvârşeşte pomenirea Sfântului Mucenic Irineu, cel care a fost episcop de Sirmium în timpul domniei împăratului roman Diocleţian (284-305). Informaţii preţioase despre viaţa bisericească a primelor comunităţi creştine ne-au rămas din aşa-numitele „Acte martirice“, documente întocmite după procesele de judecată ale celor ce au pătimit pentru credinţa lor. Astfel, aceste izvoare păstrate în limba latină sunt, astăzi, adevărate tezaure impregnate de informaţie, cu detalii despre prinderea creştinilor, interogarea lor, dialoguri între mucenici şi prigonitori, rugăciuni rostite de cei ce pătimeau, dar şi nume de persoane, toponime sau hidronime ce pot localiza istoric şi geografic evenimente ale Bisericii primare. Dintr-un astfel de Act martiric aflăm că Sfântul Irineu era episcop în scaunul de la Sirmium şi a fost judecat şi condamnat la moarte de Probus, guvernatorul provinciei.
Cetatea Sirmium se afla în provincia romană Pannonia Inferioară, lângă Singidunum (Belgradul de astăzi) şi era reşedinţa împăratului Galeriu, ginerele lui Diocleţian. Acea zonă geografică era locuită, în principal, de strămoşii noştri daco-romani şi de traci romanizaţi. Provinciile dunărene ale Illyricului, în care creştinii erau numeroşi, au fost ocupate de soldaţi rânduiţi să pună în aplicare decretele imperiale de persecutare a creştinilor, sub conducerea guvernatorului Probus. Printre creştinii arestaţi şi aduşi la judecată s-a numărat şi Irineu, tânărul episcop al cetăţii Sirmium. Acesta era căsătorit şi avea copii mici, întrucât atunci episcopii erau fie monahi, fie căsătoriţi. Regula privitoare la celibatul episcopilor avea să fie prevăzută mai târziu, în cadrul Sinoadelor Ecumenice.
„În ce fel s-au deprins creştinii să dispreţuiască moartea pentru credinţa lor în Dumnezeu“
Pentru credinţa sa în Hristos, episcopul Irineu a fost adus în faţa guvernatorului Probus, care i-a spus ceea ce se spunea fiecărui creştin în acea perioadă: fie îşi păstrează viaţa, ca păgân, fie va muri, ca alţi creştini. La porunca de a jertfi zeilor, Probus s-a lovit de refuzul stăruitor al tânărului episcop. Pentru aceasta, a fost supus la chinuri, dar pe toate le răbda cu puterea rugăciunii. Şi au venit cei apropiaţi lui, părinţii, soţia şi copiii săi, care, văzând ce suferinţe îndura, îl sfătuiau să se supună poruncii împăratului. Tuturor le-a răspuns prin cuvintele Domnului Hristos: „De cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el în faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri“. După care a fost din nou aruncat în închisoare şi chinuit. Guvernatorul Probus, iscusit în a apela la grijile lumeşti pentru a-i face pe creştinii slabi să renunţe la credinţă ca să-şi salveze viaţa, l-a mai ispitit o dată, folosindu-se de copiii săi. I-a spus să jertfească idolilor pentru ei, ca să nu rămână orfani. Nici această ultimă încercare nu a reuşit, astfel că Probus a dat sentinţa de condamnare: să fie aruncat în râul Sava, un afluent al Dunării. Singura dorinţă a episcopului Irineu a fost să fie ucis cu sabia, ca toţi să cunoască „în ce fel s-au deprins creştinii să dispreţuiască moartea pentru credinţa lor în Dumnezeu“.
Conform Actului martiric, a fost adus la locul de osândă - podul lui Basent -, de unde a înălţat o frumoasă rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimeşti pentru mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile Tale, ca îngerii să primească sufletul robului Tău Irineu, cel ce moare pentru numele Tău şi pentru poporul Tău, care sporeşte în Biserica Ta universală din Sirmium. Îţi cer şi mă rog milostivirii Tale să mă primeşti şi pe mine şi să binevoieşti a-i întări şi pe aceştia în credinţa Ta“. Astfel, fiind tăiat de ostaşi cu sabia, a fost aruncat în râul Sava, în ziua de 6 aprilie, anul 304.
▲
Pătimirea tânărului Dimitrie, diaconul episcopului Irineu
Conform unor Martirologii, la doar trei zile după martirizarea episcopului Irineu, a fost ucis cu suliţa tânărul Dimitrie, diaconul acestuia. Nu a trecut mult timp şi a venit anul 313, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a acordat libertate religioasă creştinilor. Astfel, moaştele sfinţilor puteau fi cinstite în biserici fără teama chinurilor. Moaştele mucenicului Dimitrie au primit darul unor vindecări minunate de boli şi neputinţe. După mai bine de un secol, prefectul Leonţiu al Illyricului a ridicat în cinstea lui două biserici: una în Tesalonic, în care i-a aşezat sfintele moaşte în ziua de 26 octombrie 413 şi una în Sirmium, oraş pe care slavii aveau să-l numească, până astăzi, Mitroviţa, după numele său. Unii istorici socotesc că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, prăznuit de Biserică la 26 octombrie, nu este altul decât diaconul Dimitrie din Sirmium. Pomenirea lui la acea dată s-ar datora faptului că în acea zi i-au fost aşezate sfintele moaşte în biserica din Tesalonic.
